◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro21.06.2024

Fenomenul Piața Universității,
ecou peste timp

Pe 22 aprilie 2024 s-au împlinit 34 de ani de la începutul celei mai mari, mai frumoase și de impact manifestații anticomuniste de după 1989: Fenomenul Piața Universității. Pentru participanții la această uriașă manifestare a existat un legământ: „Să nu uităm niciodată ceea ce s-a întâmplat acolo și în special MESAJUL dat de către toți cei prezenți: FĂRĂ ADEVĂR ȘI DREPTATE NU SE POATE FACE NIMIC ÎN ACEASTĂ ȚARĂ!”.

„Mai bine haimana decât trădător

Mai bine huligan decât dictator

Mai bine golan decât activist

Mai bine mort decât comunist”

Multă emoție persistă în sufletele celor care au fost vreme îndelungată (53 de zile) manifestanți pentru democrație și libertate reală. A fost o perioadă în care erau toți prieteni, liberi și fericiți că erau împreună. Ei încă își trimit salutări cu multă prietenie și mândrie pentru toți cei cu care au fost împreună, cu cei care au rămas verticali și după ani de decepție au încă speranța vie!  Piața Universității a constituit şi un fenomen uman aparte. La 25 aprilie, România liberă indică cifra de 30.000 -50.000 de „golani” de toate categoriile (de la şomeri la universitari). Strada devine, practic, o a treia forţă politică. Zeci de vorbitori din toate categoriile sociale se perindă la microfonul din Balcon, cerând fără excepție, în discursurile lor, ca România să nu fie condusă de foşti comunişti şi clamând o reînviere naţională fără pată. S-au scris comunicate, s-au compus melodii, s-au strigat lozinci, s-au ținut discursuri, s-a manifestat, s-a intrat și în greva foamei, toate și multe altele, în numele unor idei și principii democratice. 

Fenomenul Piața Universității a luat naștere în climatul de incertitudine post-revoluționară din 1990. A fost o manifestare apolitică, acceptînd membri ori lideri ai partidelor politice doar în calitate de persoane particulare care se opun reinstalării comunismului. Decembrie 1989 a făcut să dispară cele mai aberante trăsături ale vechiului regim, inclusiv cuplul dictatorial, însă, dintre toate marile răsturnări politice ale acelui  decembrie 1989, Revoluția română a fost singura însoțită de violență la scara întregii țări și de vărsare de sânge (peste 1.000 de morți). Mare parte din istoria acelor evenimente a rămas învăluită în mister inclusiv din cauză că noii deținători ai puterii (Ion Iliescu și asociații săi) au construit o narațiune menită să acrediteze imaginea lor de democrați autentici. În realitate, aceștia se făceau ecoul perestroikăi lui Mihail Gorbaciov (reforme limitate pornite de la vârf) și detestau orice formă de auto-organizare societală spontană. Conflictul dintre noii guvernanți („puterea”) și societatea civilă în curs de cristalizare a atins repede apogeul, în iunie 1990, atunci când un guvern ce câștigase în luna mai alegerile generale cu un scor zdrobitor a apelat la forțe extra-legale (minerii din Valea Jiului) pentru a suprima protestele anti-comuniste din Piața Universității și din alte locuri. Ca urmare a acelui episod traumatic, i-au trebuit ani de zile societății civile românești spre a se regrupa și revendica o sferă publică robustă.

În pofida unui traumatic eșec, fenomenul Piața Universității (sau „Golaniada”) a fost, așa cum remarca și Ruxandra Cesereanu într-un editorial din Revista 22, „cel mai radical și moral discurs anticomunist al societății civile după căderea dictaturii ceaușiste în România”. Lunga ocupare a Pieței Universității, începută pe 22 aprilie 1990, avea să fie, până la urmă, izolată și marginalizată de presiunile și manipulările puterii. După alegerile din mai, cele mai multe grupuri informale de protestatari care participaseră la crearea „primei zone libere de neocomunism” s-au retras. Opoziția extra-parlamentară realizase că apelul ei la segmente de populație mai largi va presupune un efort de durată. Conducerea Frontului Salvării Naționale (FSN), organ de „emanație revoluționară” devenit partid politic, a refuzat constant dialogul cu reprezentanții societății civile aflați în Piața Universității și a continuat să prezinte Piața drept o formă de „delincvență socială”. La 13 iunie, sub pretextul degajării Pieței, trupele de poliție au început evacuarea ultimilor demonstranți, printre care și o serie de greviști ai foamei. În locul unei rezolvări legale (și pe cât posibil pașnice) a conflictului dintre societatea civilă și puterea politică, guvernul FSN a apelat la forțe extra-legale și, în dimineața de 14 iunie, mii de mineri din Valea Jiului soseau la București pentru a „restabili ordinea”.

Vreme de două zile, capitala țării avea să trăiască  o adevărată teroare, grupurile de mineri patrulând pe străzile orașului, devastând sediile partidelor independente, molestându-i și atacându-i pe toți cei care le păreau angajați în acțiuni anti-FSN. Au fost bătuți și torturați lideri ai mișcării studențești, profesori, intelectuali, femei și bărbați deopotrivă, cetățeni simpli ai capitalei. Presa pro-guvernamentală a răspuns acțiunilor opoziției cu articole insinuante și defăimătoare. În cuvintele uneia din cele mai importante voci ale exilului românesc anticomunist (Monica Lovinescu), mineriadele au fost „expresia recursului cinic al nomenclaturii la tactica fratricidului”. Altfel spus, „scenariul a fost cel al anarhiei organizate statal”. (V. Tismăneanu).

Ana Blandiana, vorbind despre fenomenul Piața Universității”, spunea: „Piaţa Universităţii a fost un spaţiu al exorcizării, al lustrării (în sensul roman al termenului), un loc şi un timp în care fiecare ins din mulţimea care revenea seară de seară învăţa ce înseamnă a avea curaj şi ce înseamnă a fi solidar, noţiuni la care visaseră decenii fără să aibă forţa interioară de a le exersa. Oameni care, decenii la rând, fuseseră umiliţi de propria lor neputinţă de a fi ei înşişi învăţau acum să spună ceea ce cred. Învăţau să extragă şi să-şi arate unii altora cu uimire sâmburele de lumină ascuns adânc în fiecare din ei, despre care nu fuseseră siguri că mai există, că nu se stinsese înăbuşit sub nesfârşitele precauţii şi camuflări. A fost o şcoală a eliberării, nu a libertăţii, pentru că „zona liberă de comunism“ era de fapt o închisoare înconjurată de ură, dar o închisoare pentru care ei optaseră, ei şi-o construiseră şi pe care ei şi-o asumaseră, mărturisind-o. Ceea ce se întâmpla acolo jos, în oameni şi între oameni, nu avea mai mare legătură cu personajele care se perindau în balcon decât are în biserică oficierea misterului şi rugăciunii credincioşilor cu biografia preotului. Cu siguranţă, unele dintre acele personaje erau manipulate, manipulau şi încercau să folosească într-un fel sau altul situaţia. Nu exclud nici chiar posibilitatea ca totul să fi fost inventat din punctul de pornire, spre compromiterea şi uzurparea ideilor de care nu se putea scăpa altfel. Este sigur însă că – indiferent care i-ar fi fost scopul programat – fenomenul a scăpat de sub control, iar represiunea n-a făcut decât să-l purifice şi să-l mitizeze. După cum este sigur că fericirea eliberării şi a solidarităţii trăite acolo nu a fost programată de nimeni şi i-a marcat pentru totdeauna pe cei ce au cunoscut-o, aşa cum hagiii povestesc tot restul vieţii răspândirea luminii de Înviere de la Ierusalim.”

Piața Universității a rămas peste timp denumită „kilometrul 0 al democrației”. A fost nevoie de această manifestare pentru că încă din ultimele zile ale lunii decembrie 1989 românii se împărțiseră în două categorii care în scurt timp au devenit antagoniste: cei care strigau jos Ceaușescu și cei care strigau jos comunismul. Pentru că primii preluaseră puterea, ceilalți au ocupat simbolic Piața Universității definind-o ca „zonă liberă de comunism” și instituind astfel un fel de sediu anti-putere, de care era nevoie pentru a ne strânge la un loc, a ne descoperi, în ochii noștri în primul rând, dar și a celorlalți. Pentru că dacă cei ce preluaseră puterea fuseseră – pre-organizați și beneficiau de experiența unui secol, român și străin, de comunism, dincoace totul era ca o trezire din somn și totul rămânea de definit. „Ceea ce se exorciza în Piața Universității era conștiința și regretul de a nu fi avut curajul să spună nu Răului în mod explicit. Se retrăseseră în profesiile și în familiile lor și supraviețuiseră, de cele mai multe ori nepătați, dar umiliți și ulcerați de neîmpotrivire. Prezența lor în acel loc și timp echivala cu o spovedanie publică care i-a eliberat de tot ce trăiseră până atunci și de tot ce nu mai voiau să trăiască. Acești oameni au făcut din cele 50 de zile și nopți ale Pieței Universității kilometrul 0 nu numai al democrației, cum le plăcea să spună, ci a unei conștiințe civice fără de care democrația nu putea fi decât o vorbă goală de conținut. Conștiința civică românească care s-a născut în Piața Universității a stat la baza tuturor mișcărilor împotriva derapajelor puterii din ultimul sfert de secol și a fost principalul mijloc de apărare a statului de drept amenințat mereu de reziduurile postcomuniste. În acest sens, Piața Universității funcționează până azi ca un generator de speranță.” -a mai spus Ana Blandiana.

Unicitatea Fenomenului declanșat în aprilie 1990 de tinerii care fuseseră deja pe baricadele din 1989 în același loc sacru constă și în caracterul ei profund cultural și moral. Acolo, sub icoana Maicii Domnului adusă de la Putna și între portretele „Românului Absolut” din Balconul Universității, s-a recitat Doina lui Eminescu interzisă de ocupanții sovietici, de acolo s-a transmis salutul de solidaritate al dramaturgului „academician–golan” Eugen Ionescu, acolo au cuvântat poetul creștin Ioan Alexandru și Părintele Constantin Galeriu, de acolo a binecuvântat manifestația cel mai mare teolog al secolului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae, acolo s-a cântat „Imnul Golanilor” și „Doamne, vino, Doamne”, în emoția de masă a elitei active a României și acolo a răsunat vibrant, pentru prima oară în libertate după 45 de ani, din pieptul a 100.000 de români, troparul Învierii Domnului: „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând!”.

Piața Universității va rămâne blocată până la 13 iunie 1990, când revolta a fost încheiată forțat. Mii de mineri au venit în Capitală chemați de noii guvernanți auto-instalați la conducere, pentru a pune capăt demonstrațiilor anticomuniste din Piața Universității. Sute de oameni nevinovați au fost crunt bătuți și arestați. 746 de persoane au fost rănite în acele confruntări, iar șase au murit, oficial. În realitate, au fost zeci de morți îngropați apoi ca „necunoscuți” în cimitirul Străulești. Nici până astăzi numele cu greutate din dosar nu au răspuns pentru atrocitățile de atunci. Din păcate, temele pentru care au stat în stradă, zi și noapte, zeci de mii de români în 1990 sunt de actualitate și acum, după atâția ani!

 

Ileana Mateescu

Foto: Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *