Primim de la cunoscutul jurnalist și scriitor DUMITRU HURUBĂ (n. 26 octombrie 1944, data reală; data oficială: 22 noiembrie 1944, în comuna Subcetate-Mureș, sat Călnaci, județul Harghita) două cărți: „111 poezii – de modă veche” și „Proze cu dichis”, ambele apărute la Editura „Vatra Veche” din Tg. Mureș, în 2022, instituție coordonată de valorosul scriitor și jurnalist Nicolae Băciuț, unul din cei mai activi condeieri, jurnaliști și promotori culturali din cultura română de azi. Deși nu ne cunoaștem face-à-face și mă publică de câțiva ani constant în organul târgumureșean de literatură, cultură și artă „Vatra Veche”, constat că d-sa, dincolo de generozitatea profesională și spiritul altruist, are o măsură exactă a valorilor, în special din zonă și împrejurimi (nu pot să nu amintesc scrierile veritabilului prozator, dramaturg, eseist și jurnalist Nicolae Suciu din Dumbrăvenii Sibiului, membru UZPR, autorul unui roman recent, „Festinul”, aproape o capodoperă, ca și „Didactica Nova”, ambele apărute sub îngrijirea marelui om de cultură târgumureșean N.B.).
Unul din colaboratorii foarte apropiați de „cauza” fenomenului „Vatra Veche” este dl Dumitru Hurubă, membru al Uniunii Scriitorilor din România – legitimaţia nr.1042, Cetăţean de Onoare al Oraşului Simeria (15 august, 2014), Cetăţean de Onoare al Comunei Subcetate, Judeţul Harghita (20 august, 2016), colaborator la multe reviste literare din Ardeal, dar și al unora din Banat, Moldova și Oltenia, chiar al „Măiastrei” subcarpatice (ca să nu zicem „brâncușiene”, cu învederată lipsă de modestie!) de la Tg.-Jiu – cred că este vorba nu de Editura Tipografiei județene, ci de trimestrialul „Portal-MĂIASTRA”, pe care o păstoresc eu, subsemnatul cronicariu, încă de prin 2005 încoace și o tipăresc la întreprinderea tipografică sus-menționată… Având în față un Curriculum vitae, constat că poetul, prozatorul, dramaturgul, humoristul în cauză și în principiu a obținut multe Diplome de Excelență și Premii, prin participarea la saloane editoriale, festivaluri, asociații culturale – amintim, dintre toate, diplomele și premiile de excelență acordate de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, de revista acesteia „Discobolul” (una din cele mai bune reviste literare de la noi, n.n.), inclusiv Premiul pentru OPERA OMNIA, în 2013, deci consacratul scriptor din Simeria hunedoreana poate fi recunoscut drept … o instituție culturală, nu știm dacă tot atât de cunoscută precum grădina asa-zis simeriană, pe care o admir pe facebook, pe pagina dlui Hurubă (e adevărat că, acolo, mai de mult, i-am dat un mesaj cum că aș dori, în trecerile mele spre Alba și Sibiu, să poposesc spre a mă încânta priveliștea florală și dendrologică văzută în poze, dar am rămas… în așteptare. Aveam ce vorbi, desigur, dacă spunem că, tot pe atunci, îi recenzasem o monografie despre Veronica Micle, într-o cronică literară publicată în câteva numere consecutive ale revistei mureșene, carte scrisă cu multă empatie față de „iubita legitimă” (G. Călinescu) a lui Eminescu, criticul luându-i apărarea Muzei nr 1 din viața Poetului față de atâtea răutăți, invidii și resentimente ce o vizau, încă din timpul vieții acesteia până mai aproape de noi… Citind acest serial din „Vatra Veche” întins pe mai bine de doi ani, dacă nu mă înșel, mi s-a părut oarecum că dl Dumitru Hurubă, criticul și eseistul, s-a îndrăgostit, în haine de istoric literar, de iubita lui Eminescu, despre care a scris „mai altfel”. Cartea se numea „Mai altfel, despre Veronica Micle” (Limes, 2019, 204 p.), iar cronica mea din „Vatra Veche”, – O „reabilitare” empatetică: Dumitru Hurubă – „Mai altfel, despre Veronica Micle” (v. „Vatra Veche, nr. 3 și 4 / 2021).
Scriam: „Binevenită în câmpul mai larg al eminescologiei, cartea dlui Dumitru Hurubă recapitulează anumite aspecte din viața cuplului Eminescu-Veronica, punând un accent „mai altfel” cu o empatie declarată și totodată cu acea solidaritate justițiară împotriva „bârfitorilor și cârtitorilor”…
De fapt, în istoria noastră literară, imaginea Veronicăi Micle a fost just ilustrată de acea parte a criticii, bazată pe documente și nu pe informații „de cancan”, auriculare. E adevărat că acestea din urmă au proliferat și legenda s-a tot rostogolit prin mentalitatea publică, ducând la un portret de femeie „ușuratică” și „indiferentă” față de Eminescu, ceea ce, desigur, nu este adevărat.
Veronica rămâne, în primul rând, după cum însuși G. Călinescu aprecia, „iubita legitimă” a poetului, ea însăși poetă de sensibilitate și viziune romantică, femeie frumoasă, soție rămasă în limitele moralei conjugale, până la moartea soțului, conform jurământului greco-catolic de la Cluj, mamă devotată, văduvă cu două fete luptând cu greutățile vieții, iubită răspunzând geloziei eminesciene când cu promisiuni dulci, când cu „cochetării” incitante ori cu reproșuri, îndurerată de nenorocirile din viața poetului, conștientă de imaginea ce se proiectase „în ochii lumii”, apoi hotărâtă a nu ceda unor confortabile propuneri maritale (îndeosebi aceleia cu mai tânărul poet Iuliu Roșca), preferând a fi expressis verbis „metresa lui Eminescu”, decât soția vreunui închipuit papă-lapte, rămânând devotată până la moarte „colosului de piatră” piramidal evocat, lângă care își conștientiza „micimea” (v. poezia „Lui X”). Drama vieții ei, nu numai sentimentale, se împletește cu aceea a lui Eminescu, totul sublimându-se într-o „creangă de aur” veșnic înfloritoare, înnobilând deopotrivă biografia și opera acestui cuplu celebru și tragic.
Desigur, era nevoie de o asemenea carte „cu teză”, o pledoarie justificată așadar și pe deplin ilustrată argumentativ de criticul și istoricul literar Dumitru Hurubă, care pune astfel un semn de carte în romanul vieții și morții «Eminescu-Veronica Micle»”.
Nu am primit niciun mesaj, nici de mulțumire, nici de nemulțumire față de cele scrise (e adevărat, nu lipseau din comentariul meu unele observații critice, de ordin cronologic, din această relație evocată/ disecată de eseist), iar dacă intram în „dialog” electronic puteam măcar să-i mulțumesc pentru faptul că mi-a trimis cartea, în general corect scrisă, cu acea pasiune aparte de a se vârî în sufletul Bălăucăi, capricioasa Muză a nefericitului și marelui gelos (o „gelozie mortală”, cum îi mărturisește într-o scrisoare). Dar, mai cânta Pasărea atât de frumos, dacă glăsciorul ei nu venea din adevărată și profundă suferință?! Facit indignatio versum, cam cum a zis Horațiu („Satire”, I, 79).
*
Cartea de față, „111 Poezii”, sub-titrate „de modă veche” (deci, autorul este conștient că există și o „modă nouă”, desigur „postmodernistă”, lăsată deoparte…), este, în bibliografia scriitorului Dumitru Hurubă, a 70-a apariție editorială, ea era binevenită în 2014, la marcarea septuagenariatului, în anul în care apăreau lucrările d-sale: „Misoginul bine temperat”, proze (Limes, Florești-Cluj), „Încă nu e prea târziu, cronici literar-optimiste”, „Poezii cârcotașe” și „Scriitori contemporani din județul Hunedoara” (tustrele la Tipo-Moldova). Cu patru volume pe an în 2022 (dar sunt și alți ani, mai rodnici, precum primul al pandemiei de Covid 19, 2020, când i-au apărut nu mai puțin de șapte volume, după care, obosit vizibil, în 2021, D.H. a redus producția editorială la 4 tomuri), scriptorul simerian se menține încă bine sub inspirația Muzei. Totuși, menționăm (ceea ce sesizase și dumnealui, între timp) că în 2021, potrivit cu o vârstă ce-și cere prinosul aniversar, dl Hurubă a editat la „Vatra Veche” volumul „77 de poeme”.
Cartea „111 poezii, de modă veche” este dedicată unei Femei, „prezență discretă în viața mea și sprijin la nevoie”, „cu drag și din toată ființa mea (…), ca un prinos al afecțiunii sincere și depline” (ce cuvinte, dom’le, păi cum să nu aibă succes deplin lucrătura poetică!), după cum se precizează într-un „Argument”. Pe Femeia în cauză, – amintindu-i de regretata Noryna numită „Regina Amalasunda” („fata primei mele iubiri”), – a cunoscut-o în 2007 la o lansare de carte „în Parcul Dendrologic din Simeria”, devenindu-i o „necesitate”, iar din toamna lui 2008 „prin voința lui Dumnezeu, o certitudine”… Acum presupun eu de ce scriitorul simerian nu a răspuns dorinței mele de a-i vizita grădina simeriană!… Parc Dendrologic, adică, pe care îl consideră „Catedrala în care ne-am întâlnit și ne-am unit sufletele”. Îi dorim poetului o frumoasă și cât mai lungă Vară a Sfântului Martin, care la Blaga devenea „Vară de noiembrie”…
În prefața semnată de Doina Bălțat, intitulată „D.H. – un alchimist al cuvintelor șugubețe…”, autoarea sesizează că numărul 1 din titlu, repetat de trei ori, reprezintă „creația – forța spirituală”, iar gruparea „111 – perfecțiunea în procesul universal de creație divină”. Prin urmare, toate cifrele sunt importante, doar că «1» este primul, este începutul”, în creștinism insemnând „simbolul perfect al unității Sfintei Treimi”.„ Bărbatul și femeia devin «1» prin jurământul căsătoriei, deși continuă a fi două persoane individuale; el este «alfa», este «începutul», este numărul «zero» convertit la acțiune sau faptă (…), Numărul «1» este Domnul care proiectează o rază de lumină în univers (lumina originară), este începutul lumii, putând a fi definit deopotrivă ca viață și lumină.” Ce mai încolo și încoace, „«1» este manifestarea lui Dumnezeu prin El însuși, un «1» al unității, al lipsei conflictului; el este concentrarea sau unicitatea scopului.” Mărturisim că această meditație pe seama simbologiei numerice ne-a făcut foarte curioși asupra tematicii volumului ca atare, despre care dna Doina Bălțat spune că, grupate în două părți distincte, poeziile ar exprima mai întâi latura de poet romantic, sentimental, reveriant („un poet dominat de un accentuat sentiment al timpului în trecerea lui implacabilă, care naște nostalgii și disperări”), iar mai apoi, autorul ar face loc unor scrieri satirico-umoristice, „având un discurs care împletește o responsabilitate artistică înaltă cu lejeritatea estetică”, deci o poezie „a zâmbetelor, a bunei dispoziții ori chiar a hohotelor de râs în rândul cititorilor de orice vârstă”. În această a doua ipostază, poetul se dovedește un „artist al cuvântului printre puținii umoriști contemporani ” – (oho, câți sunt, nici eu nu bănuiam, până când recent am fost convocat, pentru jurizarea la Festivalul Național de Satiră și Umor „Ion Cănăvoiu” de la Tg.-Jiu!, n.n.) – satirizând „impostura, minciuna, stridența, vulgaritatea, incultura și alte tare ale societății contemporane cu o ironie inteligentă și caustică, alteori blândă, dar, de fiecare dată, captivându-și cititorii cărora le provoacă invariabil ilaritate.”
Cele două ipostaze ale autorului, „romanticul” și „umoristul”, scrie aceeași prefațatoare Doina Bălțat, nu trebuie „separate”, pentru că doar în această formă „simbiotică” se păstrează „acea germinație ce naște o densitate a trăirilor care, în evoluția lor, capătă exuberanțele unei frumuseți autentice.
Ușurindu-ni-se, astfel, comentariul, căci în plus nu știu ce-am putea adăuga, să tragem o repede privire prin cele 111 poezii „de modă veche”. În poeziile, să zicem, din prima categorie tematică, constatăm că iubirea este sentimentul înălțător și ea apare, dincolo chiar de a fi tomnatică, în relație cu natura din Parcul Dendrologic simerian amintit, precum în sonetul inițial „Vremea încă nu-i târzie”, datat „Simeria, 23 Sept. 2022”, cam ceea ce poetul „iubăreț” Lucian Blaga îi declara, jucăuș, într-o scrisoare, prietenului său Ion Chinezu, la 25 martie 1953, anul în care va definitiva traducerea lui „Faust” de Goethe: „Ce mai faci, Ionică? Să știi că mi-e tare dor de voi. E adevărat că ești alb? Eu te credeam de-o tinerețe indestructibilă. Mângâie-te însă că nici eu nu sunt mai puțin sur (cărunțeala agravată de-o frunte care urcă, urcă, și nu se mai termină, ca să se împlinească scriptura despre așa-zisele frunți de gânditori). Inima a rămas totuși poetică și nici anexele nu se dau tocmai bătute.” (s.n.):
„Iubito, vremea încă nu-i târzie
Să ne plimbăm în Parcul Dendrologic
Ci, dimpotrivă,-mi pare foarte logic
Să hoinărim prin Toamna cenușie;
Vom fi crezuți un cuplu mitologic,
Pornit așa, -ntr-o micro pribegie
Prin atmosfera ca o elegie
Răsfrântă către inimi psihologic;
Să-mi stai aproape să te țin de mână
Și, pe Aleea binecunoscută,
Să facem pași înceți pe lună plină
Ca într-un ritual de intimă ținută
Cu fața ta frumoasă în lumină…
O, da, iubito, vremea nu-i pierdută!”
Așadar, „Vara a trecut demult,/ Toamna e la modă,/ Deși clasicu-i tumult/ Sună a epodă.// Pe o creangă de arin/ Tristă, desfrunzită,/ S-a oprit un peregrin,/ Unul de … elită;// E un biet cocor rămas/ Din călătorie,/ Cică-ar fi făcut popas/ Cu-nșelătorie…// S-a desprins tiptil de sol/ Fără aprobare/ Și făcând un mic ocol,/ Zice-n gura mare:// -Nu mai vreau plecări în sud,/ Nu mai vreau convoaie (…)// Vreau un domiciliu nou,/ Vreau stabilitate/ Fără a mai fi erou/ Pentru societate;// Vreau să fiu cocor de rând,/ Nu vreau dictatură,/ Că un bine, pe curând,/ E literatură…(…)// Nu vreau, că m-am săturat/ De demagogie,/ Că de mulți am ascultat/ Și-s în sărăcie!…// Pe un ram sălășluiesc,/ Că-i război, că-i pace,/ Vreau atâta: să trăiesc/ Așa cum îmi place!” („Revoltă de cocor”, datată: «Simeria, 22 Sept. 2022»).
Scrise în perioada ianuarie-septembrie 2022 (dar sunt poeme și din toamna-iarna 2021), aceste 111 poezii „de modă veche” au un farmec clasicist aparte, dezvăluind o sensibilitate structural-romantică, peste care adie brizele tonifiante ale umorului „à la Topârceanu”, să zicem, punând „în scenă” o ironie jucăușă, rezultată dintr-o disponibilitate ludică, stârnitoare de zâmbet curat, de râs sănătos, de umor stăpân pe recuzita unor alese mijloace compoziționale. Nu e cazul unor poezii de pastă nostalgică (în care evocă, bunăoară, meleagurile copilăriei, peisaje și iubiri, scene și întâmplări din tinerețe, atitudini și tipologii etc.), ci a acelora în care umorul abate sentimentalismul, lăsând să se vadă mesajul critic, ironic, umoristic, sarcastic de bună calitate.
Dl Dumitru Hurubă este un poet „topârcenian”, dacă pot zice așa, poezia și proza d-sale amintind de „Balade vesele și triste” și „Parodiile originale” (de prin 1916), chiar de acele „Migdale amare” (1928) ori de hazoasele „Minuni ale Sfîntului Sisoe”, romanul satiric neterminat și apărut postum (1938), precum și de alte „epizoduri tragice și comice din captivitate”, ca în proza „Pirin-Planina” (1936).
Avem a face, în general, cu o poezie și proză umoristică de calitate, în care cantabilitatea structurală unei firi sensibile se conjugă fericit, „osmotic”, cu spiritul tonifiant al unui umor ce salvează ipostaza romantică, care există, fără îndoială, nereușind să ducă la pesimismul copleșitor al poeților din tradiția genului (care, vorba lui Lovinescu, au ajuns în cimitirele „sămănătorismului” din primele decenii ale secolului al XX-lea), până la afirmarea marilor lirici ai modernismului interbelic românesc.
Și pentru a evidenția spiritul „topârcenian” al acestei poezii vom cita poeme cu trimitere directă: „Pastel (cumva topârcenian)”, „La starea civilă”, „Pastel de Noiembrie” (după Topârceanu), „Gânduri de urât” etc. Iată versurile jucăușe din Pastelul „după Topârceanu”, evocând toamna târzie, cu specificul ei (zile cu ceață, dimineți cu brumă, cerul ca „o huidumă”, lătrat de câine, țărci adunate și corbi croncănind etc.), văzută cu ochii unui „baladist” ce nu cade pradă „vremii de beție”, cum ar zice Bacovia, invitându-și iubita prin același simerian Parc Dendrologic: „Toamna e târzie,/ Iarna e aproape -/ Vreme fistichie,/ Bună de agape;// Tot mai clar adie/ Un semnal de iarnă -/ Vremea-i de beție/ În jos la povarnă!//…Că-i logic, ori nelogic,/ Te-aștept pe o alee/ În Parcul dendrologic,/ Frumoaso, ca o zee!”
Sau această imagine a femeii „la starea civilă”, care trebuia să ajungă aci pentru a rosti în fața partenerului un „NU” instinctiv: „Cum te perinzi prin sala joasă,/ Îmi pari venind dintr-un exod,/ Și ești și calmă, și frumoasă/ Dar, parcă mergi spre eșafod// (…)// Faci pașii tot mai anevoie/ Și-un ins, precum un detectiv,/ Te-ntreabă sec: -De bună voie…?/ Iar NU-ul sună instinctiv.” (Datată: «Simeria, 14 Nov. 2021»).
Într-o „Ploaie de Crăciun” (datată «25 Dec. 2021») întâlnim această evidență meteorologică pusă pe notele unui umor colocvial și „cârtitor”, un fel de a face haz de necaz față de iernile care nu mai sunt, vorba poetului francez Villon, ca „altădată”: „Vremea asta e nătângă:/ Plouă-n ziua de Crăciun!/ Iarna e pe mâna stângă,/ Timpul pare căpcăun;// Plouă ca în zi de vară/ Și se-audcolindători…/ Iarna asta-i o ocară/ Și de cârâit de ciori!// S-a-ncercat o lapoviță,/ Dar curând s-a răzgândit,/ Și-ar fi vreme de bundiță,/Și de aprig zgribulit…// Însă, plouă cu-ndârjire,/ Umezeala-i pân-la os!/ Lumea e în răzvrătire -/ Totul e cu susu-n jos…” Desigur, poetul își aduce aminte de iernile copilăriei, precum în piesa „Un fel de colind…”, închinată Cătunului Șăștina din comuna Subcetate, județul Harghita, „în care m-am născut și am ocuit o vreme”: „Ar trebui să fie iarnă/ Și-omătul până la genunchi./ S-omoare țuica din povarnă/ Orice durere de rărunchi!// Și să continue să ningă,/ Ca-n iernile de altădat’,/ S-atârne șuncile de grindă,/ Și să pornim la colindat…// Erau troiene și zăpadă,/ Și despre ele-abia mai știm!/ Era omătul în ogradă/ Ca în povești de… Frații Grimm!// Și-umblam așa, din casă-n casă,/ De pe-nserate până-n zori,/ Că, în Cătun eram Acasă,/ Și-ai Sfintei nașteri Vestitori!//(…)//Pluteau miresmele pe vale,/ A pâine caldă, -a… nu mai știu!…/ Acum nu sunt nici case goale!…/ Că, Șăștina-i Cătun pustiu…” («Simeria, 18 Dec. 2021»).
Sau acest „Pastel” care sună, vorba autorului, „cumva topârceanian”: Cântă-n luncă pițigoii/ Semn de Primăvară-n zări,/ Iarna și-a chemat strigoii/ Și-a plecat spre alte țări;// Vântul bate în reprize,/ Ba mai vesel, ba mai trist…/ Un corb face vocalize/ Pentru post de prim-solist;// Un pisoi cuprins de vrajă/ Și visând că-i leopard,/ Pur și simplu face plajă/ Pe o scândură de gard…// Și, cânt toate-și află rostul,/ Zice-o vulpe prin grădini:/ Doamne, de ar trece postul,/ Să dau buzna la găini!” («Simeria, 1o Febr. 2022»).
Iată și pe „Doamna” din versurile marelui umorist amintit în piesa ultimă a volumului, „Gânduri de urât”: „Tu ce mai faci, distinsă Doamnă?/ Te mai frământă vreun temei,/ Vreun gând ascuns care te-ndeamnă/ Să umbli vandra pe alei?// Te mai solicită vreo vrere,/ Să te dorească un coleg,/ Un Făt, frumos și cu avere,/ Chiar dacă e urât și bleg?//…// Trecură vremurile, Doamnă!,/ Ehe, chiar timpul e trecut…/ E cam pe la sfârșit de Toamnă/ Și ce mai poate fi făcut?// Ascundem amintiri sub pleoape/ Și retrăim frumosul… fost,/ Căci, iarna vieții e aproape/ Și parcă orice-i fără rost!”
Spiritul umoristic al liricului D. H. este, uneori, de o mușcătoare virulentă, caustic, frizând uneori caricaturalul, epigramaticul foarte acid – aceasta este ipostaza cea mai „destructurantă” a umorului sau: „Vrei portret după natură,/ Vrei un ten cu tușe fine?/ Dacă seamănă cu tine,/ Iese o caricatură…// Stai mai într-un con de umbră,/ Ține fruntea descrețită,/ Că ți-e fața mult prea sumbră/ Și ai mutră decrepită…// Da, zâmbește, dar cu grijă,/ Că zâmbirea ta, scabroasă/ Pare-atingere de-o schijă/ Într-o Toamnă rea, ploioasă;// Aranjează-ți și peruca/ Și surâde-a fericire…/ Doamne, parcă ești nălucă/ Aducând nenorocire!” („Portret după natură, uneia” – «Simeria, 9 Sept, 2022»).
Sau această dedicație „Unui ageamiu”, datată „«Simeria, 8 Sept. 2022», amintindu-ne de unele bruioane eminesciene de umor devastator : „Când vorbești de Kama Sutra,/ Cu dezlănțuită vervă/ Și ți-arăți la lume mutra,/ Simt în suflet o rezervă…//Fiindcă fața ta-i ca iasca/ Și total inexpresivă!/ Sau aceasta e doar masca/ De trăire depresivă?// Ai pe față o grimasă/ De un rătăcit pe Lună/ Vorba? Aspră, veninoasă/ Ca muiată-n mătrăgună…// Mintea ta-i reminiscențe/ De la vreun strămoș psihotic,/ Ori ai logica în zdrențe/ În conglomerat haotic?”
L-am întâlnit pe Eminescu în ritmul unor poeme (sau rime cu nume proprii, chiar acel „recunoască-l” rimând cu „dascăl” din „Scrisoarea I”), desigur cu lexic adecvat și altă referențialitate, precum în această „Pseudofilozofică”, adresată „unui ins ușor derutat”: „Dacă-l recitești pe Nietzsche,/ Ca să n-o mai faci pe tristul,/ Ia aminte la ce zice/ În volumul «Anticristul»…// Mai analizează clipa,/ Între altele ratate,/ Și-amintește-ți de Xantipa/ Sâcâindu-l pe Socrate;// În «Scrisorile morale»/ În Seneca ai un dascăl!/ Toate gândurile tale/ Ca atare recunoască-l!// Cu Aristotel în minte/ Și în gând cu Parmenide,/ Poți să fii un ins cuminte,/ Peste firile perfide!…” («15 Sept. 2022»). Ritmul trohaic și măsura metrică sunt cele din „Eu nu cred nici în Iehova”…
L-am regăsit, de asemenea, pe Arghezi, din „Melancolie”, evocând așteptarea iubitei care, când apare cu mare întârziere, poetul ar dori să i se pară: „Am luat ceasul de-ntâlnire/ Când se tulbură-n fund lacul/ Și-n perdeaua lui subțire/ Își înfige steaua acul. // Câtă vreme n-a venit/ Mă uitam cu jind în zare,/ Orele și-au împletit/ Firul lor cu firul mare.// Iar acum, c-o văd viind/ Pe poteca solitară,/ De departe simt un jind/ Și-aș dori să mi se pară…” La D. Hurubă, ceva asemănător, precum și sentimentele se aseamănă, dar cu un final mai hâtru, mai pe limba poantei glumețe: „Te-am așteptat o seară/ Pe-Aleea de la lac,/ Pe-o lună sfântă, clară/ Și-un cântec de brotac;// Era romantic, șoapte,/ Iar Parcul toropit…/ Când ai venit, în noapte,/ Dormeam ca un tâmpit!” («5 Sept. 2022»).
Desigur, dintre poeții noștri, Topârceanu este mai evident (însuși autorul se declară undeva „mare iubitor de Topârceanu”, simțindu-se „îndrumat și ocrotit de spiritul lui”), potrivit unui afin psihism structural creator, de artist „cârcotaș”, dar cine citește, mai în amănunt, poezia lui D. Hurubă va constata că liricul umorist poate fi raportat pe alocuri și la folclorul românesc, inclusiv cel urban (ca în „Folclorică”, „Populară”, „Balada gelosului” etc.), la poezia idilică și anecdotică, precum și la poezia baladică, romanța, cântecul de lume, umorul său trecând fie ca briza (reliefând forme de corpuri sub pânzele estivale), fie ca un vânt aspru care zbârcește fețele, frizând aspecte urâte, caricaturale, până la teribilele imagini de pamflet ori ironie amuzant-epigramatică din unele piese mai „crude”. Dar, dacă avem în vedere și numele autorilor amintiți, putem spune că, din cultura poetică a dlui Hurubă, nu pot lipsi raportările mitologice (Cronos, Euterpe, Gorgonă, Charon, Styx ș.a.), creștin-etnofolclorice (personaje, calendar, obiceiuri etc.) sau la importanți filosofi și poeți greco-latini ori mai moderni (de la Socrate, Aristotel, Parmenide, la Nietsche, Chopin, Camus ș.a.).
Multe poeme sunt dedicate Grădinii simeriene (ce titlu de volum ar putea fi!), Parcului Dendrologic, în care, alături de arbori, sunt, desigur, specii de flori și ierburi, o diversitate de ecosistem, constituind un topos artistic inconfundabil și destul de productiv sub raportul inspirației literare. Această poezie are toate ingredientele unei tranzitivități expresive și este menită să placă unui public cât mai larg.
Citind volumul de poezii al dlui Dumitru Hurubă („un clasic al umorului și al moralei” – C. Stancu), am retrăit, alături de poet, multe din imaginile satului de altădată, trecut prin toate anotimpurile anului, îndeosebi poezia obiceiurilor de iarnă, bine reliefate artistic și de-a dreptul emoționante. Poetul are o memorabilă dexteritate în mânuirea versurilor cu varii ritmuri, dovedindu-se nu numai inspirat în planul „viziunilor” artistice, dar chiar inventiv, limbajul având darul de a evita locurile comune și a se dovedi mereu proaspăt, sclipitor, stârnitor de zâmbete, de bună dispoziție, în general de bună impresie estetică. Lectura cărții, plăcută și revigorantă, este cum o baie într-o poezie „de modă veche”, care se dovedește, iată, foarte actuală, incitantă, provocatoare, orchestrată artistic într-un mod inspirat, convingător, reușit sub multe aspecte.
„111 poezii” este o carte care vine să reconfirme o manieră poetică originală, autentică, ajunsă la maturitatea viziunii artistice și realizării stilistice, distinctă în peisajul liricii noastre de azi.
Zenovie Cârlugea