Preocuparea oamenilor noștri de cultură, fie ei scriitori, filologi, lingviști sau folcloriști, de a aduna, studia și promova cuvântul bătrânesc, mă rog, vorba înțeleaptă din bătrâni ori, pur și simplu, vorba țărănească bine spusă este veche și continuă, lăudabilă și fructuoasă. Primii au făcut-o cronicarii. Mai apoi, Cantemir, Țichindeal și Ispirescu. Au preluat ștafeta Negruzzi, Iuliu Zanne, Hașdeu și simpaticul Pann – „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”. Cu râvnă și cu folos au cercetat fenomenul folcloriștii Moses Gaster, I. C. Chițimia sau G. Dem. Teodorescu. Un loc aparte și-au câștigat Alecsandri și Eminescu, Slavici și Coșbuc, Creangă și conu Mihalache – Sadoveanu. Și alții, foarte mulți alții, pe care, cel puțin deocamdată n-o să îi numesc. În schimb, o să semnalez recenta apariție a unui volum/compendiu întitulat simplu, dar sugestiv, Cuvântul, ca bagaj local. Deși cartea poartă semnătura doamnei Florica Ranta Cândea, adevărata autoare nu este poeta și profesoara mai sus amintită, ci copila din ea. Măceanca din născare. Cea de odinioară. Crescută printre ai săi și în mijlocul lor, a învățat de timpuriu să le citească gândul. Să le demanteleze dorul off-ul și durerea. Bucuriile, tristețile și aleanul. „Localismele” care fac obiectul și subiectul recentei sale cărți, că au fost auzite întâmplător, în crucea uliței, ziua-n amiaza mare, la târg sau în biserică ori seara târziu, în colnă, în tindă sau șopriță, toate au fost receptate și trecute prin filtrul propriei sale sensibilități. Selectarea și sortarea, glosarea și sistematizarea lor în vederea încredințării tiparului a presupus pricepere și pasiune. Dar și niscaiva osteneală. Osteneală și alergătură, pentru că asemenea culegeri sunt cărți pretențioase. Se vor și se cer muncite. Oricum, sunt foarte greu de încropit. Dar, odată lucru terminat, pentru autoare nimic nu mai contează. Ba, da! Contează rezultatul. Iar rezultatul se vede: o carte inspirată, interesantă, inedită. Că sunt vorbe de duh, ziceri din vechime ori uzuale expresii populare, odată asamblate, formează un singur tot: plastic, proaspăt și pitoresc. Citită cu ochi critic, dar avizat, cartea în sine are savoare și candoare. Rigoare și pudoare. Armonie și eufonie. Încântări și incantații. Dacă aș încerca o definiție, le-aș zice adevărate bijuterii stilistice dialectale. Comori de limbă, caracterizate prin ingeniozitate, fantezie și ironie fină. Nu încape îndoială, adunarea lor într-o carte este o ofrandă adusă limbii și o ofertă făcută celor care cochetează cu cuvântul. Trebuie spus, și o spunem deslușit că „localismele” de care ne ocupăm au materialitate. Rimate sau ritmate, gen „ocoșag de pui beteag”, multe au un umor autentic și trainic. Robust și sănătos. Explicații există și-mi sunt la îndemână. Umorul este apanajul oamenilor inteligenți. A minților odihnite, iar țăranul, spre cinstea și norocul lui, le are pe amândouă. Așa stând lucrurile, „localismele” sunt o oglindă fidelă a psihologiei și a mentalității omului simplu de la țară. În cazul de față, a măceanului de azi, de ieri și dintotdeauna.
Cât despre stilul acestora, aș spune doar atât: e metaforic. Concis și sugestiv. Scurt și clar. Până la exact. E doldora de sensuri, semnificații și simboluri. Adevărate jocuri de cuvinte! Au farmec poetic și amprentă locală. Sunt pline de pilde și de povățuiri. E încă o dovadă că „localismul” cere multă artă, iar țăranul, ca și când ar ști acest lucru, e suveranul absolut al spuselor sale. Cântărește atent, judecă îndelung, măsoară corect și cu grijă … și numai după ce se dumirește bine dă drumul „localismului” să zboare. De pe alt palier privite, în virtutea unei filosofii ancestrale, țăranul, prin zicerile sale, e bun cu cei buni și rău cu cei răi. Asta, ca regulă generală. Cu toate acestea, pentru țăranul nostru, până și înjurăturile sunt filtrate prin prisma pudorii și a moralei creștine. Potrivit „pieselor” pe care le oferă cartea, chiar și atunci când înjură, blestemă sau afurisește, creștinul din el recurge la cuvinte, expresii ori sudalme care atenuează imprecația. Câteva exemple: mânci-te binele! ; bată-te norocul!; să te aibă Dumnezeu în grija lui! Alte câteva; nițel mai nesărate: calci-te nevoia!; bată-te focul tău! sau mânci-te ocara! Toate ca toate, dar cea mai „expresivă” expresie, prin chiar polisemantismul său, este, după părerea mea, cea consemnată la pagina 176: taie popa limba – avertisment ce se adresează de regulă copiilor. Idiomul e folosit și astăzi. Frecvent și eficient. În buna sa creștere, dar, mai vârtos, în înțelepciunea sa proverbială, țăranul știe că părintele, preotul, parohul sau duhovnicul sunt oameni buni și blânzi. Prietenoși și protectori. Ca atare, în niciun caz n-ar fi în stare să recurgă la o agresiune. La un gest violent, reprobabil și necugetat. Nu permit canoanele. Dimpotrivă, ei trebuie să promoveze binele, să predice iubirea aproapelui. Morala creștină pledează pentru recuperarea păcătosului, nu pentru pedepsirea lui. În schimb, popa, da! Un sinonim – aici – cu conotații ușor peiorative! În literatura cultă ( Creangă, Rebreanu, Galaction), în basme sau în tradiția populară, îl întâlnim adesea pe trimisul Domnului cu briciul la îndemână și părul vâlvoi, cu barba-n vânt și mânecile suflecate, gata să taie limba celui ce a vorbit urât sau ce nu trebuie. Autorul „zicerii” a sesizat cu multă finețe diferența, popa din conținutul acesteia fiind personajul distant, oficial și rece. Justițiar și exigent. E gâdele invocat să oficieze, preventiv sau pedepsitor, gestul ritual al tăierii limbii, căci ea, limba, este autorul și organul vorbirii vinovate. Mă opresc aici, deși, slavă Cerului, exemplele ar putea continua. La fel și comentariile pe marginea lor. Mă opresc, dar nu înainte de a încerca o primă concluzie, fie ea și aproximativă. „Bagajul” de Macea al doamnei Florica Ranta Cândea este un loz câștigător. Un eșantion de „limbă veche și-nțeleaptă”. Apariție editorială meritorie, este o frumoasă și mereu repovestită poveste.
P.S.
Dacă aș fi avut-o în timp ce scriam Culdușii, recunosc cinstit, mi-ar fi fost de mare trebuință.
Valeriu Ilica