Despre polivalentul scriitor din Petroșani MIHAI BARBU (n. 11 mai 1950) – poet, prozator, eseist, reporter – am scris până acum în două rânduri, mai întâi cu prilejul volumelor de poezii „Iubire, elefant de porțelan” (2019) și „Armăsarul lui Goethe” (2020), apoi în 2022 despre „Acasă, la cei plecați… – cele mai frumoase reportaje” (2022).
Iată-l pe scriptorul prezumțios-smiron din nou în arenă, cu geniul său ironic-fantezist, într-un spectacol de savuroasă portretistică umoristică, dând glas unor „contemporani” din copilăria și tinerețea sa, care vor trebui să-i mulțumească Domnului și-n culcare și-n sculare de a-l fi avut maestru de „ceremonii” scripturale, de a-i fi spovedit pe săturate, pe fiecare după pohta și mirozna inimii sale, pentru a nu-i lăsa „să plece dincolo, nemărturisiți”. Iertându-i, astfel, de toate păcatele „făcute cu voie sau fără de voie”. Este vorba de comunitatea atât de pitorească a orașului natal, mai exact zis de „oamenii Cartierului”, un topos de provincie, cu parcul forfotind de lume din al cărui chioșc („Chioșcul fanfarei”) se auzea seara difuz „muzica Reginei”, cu sunete distincte de clarinet, flaut, trompetă, tobe și capace, dar și cu voci de tenor precum a frizerului Demeter. Este vorba de „muzica de altădată” atât de gustată în acest „Cartier al Evidențiaților”, ilustrând „o lume care se stinge odată cu noi”, ne precizează autorul într-o dedicație, sugerându-ne, probabil, să ne aducem aminte, la rândul nostru, de Târgu-Jiul de altădată, din care a mai rămas, slavă Domnului, parcul cu Operele lui Brâncuși, chioșcul fanfarei clădit de aceeași vrednică Doamnă de mare laudă culturală Arethie Tătărescu, soția prim-ministrului liberal care l-a adus pe „sculptorul francez de origine română” să realizeze cunoscutul Ansamblu sculptural, începând cu o Masă a tăcerii de lângă digul Jiului (de când au lăsat-o moale de tot cu mineritul în Vale, apa a devenit din nou limpede, neavând ce să mai spele!) și încheindu-se cu o Colană fără de sfârșit îndreptată ca o rachetă habotnică de spații siderale, cosmice și jertfelnice „la nesfârșit”, amplasată în așa-zisul „târg al fânului” de lângă cazărmile gloriosului Regiment 18 Gorj… Dar câte nu ar fi de zis și de „spovedit” aici în „orașul lui Brâncuși”, mândrețea edililor (neinspirat numit așa, căci artistul a fost aici o țâră băiat de prăvălie și mereu trecător prin urbea de pe Jiu spre alte meleaguri (Craiova, București, Paris). Dar, jignindu-l frumos, să-i zicem „orașul lui Brâncuși”, unde moștenirea aceasta i-a încovoiat detot pe edilii politicieni, primarul actual vorbind în dispreț la o emisiune tv de „pietrele” din parc pentru paza cărora plătește gardieni 8 ore din 24 și camere de luat vederi permanente…
*
Revenind la Cartierul Evidențiaților din Petroșanii inginerului Ștefan Georgescu-Gorjan (constructorul Coloanei, „autorul concepției tehnice” după cum se scrie de ceva timp, co-părtaș la gloria brâncușiană, volens-nolens noi, cârcotașii gorjeni!), vom observa că, în definitiv, această „lume care se stinge” îi trezește autorului nostalgii și sensibilități, poetul fiind, dincolo de spectacularul ironist, un om de o sensibilitate aparte, retrăind culorile și miresmele cartierului muncitoresc de altădată, cu lacrimi pe suflet, dar, ca să nu se vadă „șifonarea”, se dă după salcâmul umorului fantezist-ironic și sarcastic (cu nostalgii evidente surclasate de un râs cu gura larg căscată, spectacular, panoramic, lume-lume veniți să vedeți ce a fost în poveste și azi nu mai este, decât ca amintire cu taifas în clondire!)…
Autorul se dorește „cronicarul” acelor vremuri atât de colorate, potrivit unui „epilog” scris „După căderea, definitivă, a Cortinei…” „Definitivă”, întrucât nici popii, nici Luminația, nici arhanghelul Gabriel, cu atât mai puțin „Popa cel străin” ce punea atâta râvnă și smerenie în rugăciuni nu au mai putut opri destrămarea… Ce mai, un Macondo dintr-un „veac de singurătate”, din care s-au ridicat spre Cel de Sus, unul câte unul, „oamenii din Cartier”: „Trompeta lui Cucuruz i-a însoțit până când Regina și-a sfârșit romanța. Inconștienți și bucuroși, Evidențiații s-au înălțat atât de sus încât bătrânul lor Cartier a devenit mic, tot mai mic, și mai mic până când a ajuns să fie nu mai mare ca o carte. Ca, de exemplu, chiar această carte…” Ouod erat demonstrandum! Și care „demonstrațiune”, să recunoaștem, i-a ieșit din plin „Scriitorului Transilvan”, om de timidă fatuitate și superbie orală, gata-gata să-și treacă prin cristelnița literară „protagoniștii”, miruindu-i întru slava literelor din municipiul situat central pe harta Republicii și la confluența celor două Jiuri, de Vest și de Est, unindu-se din vremuri imemoriale spre a tăia, prin munți de cremene, un defileu de poveste spre Mica Valahie…
Desigur, „Cartierul lui Mihai Barbu nu e Cartierul Primăverii”, ne previne în postfața sa prozatorul Dumitru Augustin Doman, colegul de la revista „Argeș” al autorului, precizând statutul de „Carbon City” al orașului Petroșani, de „Carbon Valley, dintr-o vale neagră de huilă” – „cartierul cărbunelui din epocă”. Cartier muncitoresc, de „stahanoviști” îndârjiți în construirea socialismului, dar și de oameni obișnuiți, locul respectiv dă prilejul fiecăruia să se „evidențieze” cu ceva. Avem, așadar, de o parte, „Cartierul” de sub munte (locuit de oameni mai înstăriți, cu case, veniți de pretutindeni să lucreze în Vale), de alta „Colonia” prin care trece o ramură a Jiului (populată de mineri încă din vremea fostului imperiu habsburgic și dezvoltată în acest sens în noul regim de „democrație populară”), situate de o parte și alta ca șoselei care dă orașul în două. Trecerea din Colonie în Cartier și invers se făcea pe o scară înaltă, cutreierată și de noi, mai demult, cu un cocon în brațe, plecând cu trenul din Tg.-Jiu, pe o vreme de iarnă, să-i vedem tunelurile din defileu și…Petroșanii din spatele munților înzăpeziți zăriți din balconul apartamentului (ce sa-i faci, am fost și noi copii tare curioși să urcăm dealul pentru a pune mâna pe cer sau dorindu-ne să vedem ce este dincolo de munte!).
„Protagoniștii” Cartierului și Coloniei, oameni de etnii diferite și la fel de diferiți aproape în toate, fiecare cu „moțul” lui, se întâlnesc în Parcul orașului, cu alei, fântână țâșnitoare și chioșc pentru fanfară, asemenea Grădinii publice din Tg.-Jiu, topografie preluată mai peste tot de noul regim și dându-i un bogat conținut muncitoresc, popular.
În calitate de cititor, recenzor și chiar prefațator al unor temeinice lucrări aparținând medicului Dumitru Gălățan-Jieț, despre istoria, obiceiurile și felul de viață al momârlanilor din Valea Jiului, pot spune că am suficiente cunoștințe ca să pot înțelege ușor conținutul cărții dlui Mihai Barbu, „Cartierul Evidențiaților”. Dar în vreme ce monografistul amintit se dedică unei etnii de străveche obârșie, autorul petroșănean își propune o anume oglindire panoramică a comunității din orașul natal, pe parcursul a o sută de ani, relevând o varietate uluitoare de tipologii, personajele prinse în tablete portretistice „mărturisitoare”, de forma unor prozo-poeme par excellence narative, fiind contemporane cu „Marele Scriitor Transilvan” (nimeni altul decât petrileanul Ion Dezideriu Sîrbu, 1919-1989, multe aspecte/ texte chiar fiind preluate din volumul precedent de reportaje din 2022).
Faima locală a unor etnii amestecate, de-a lungul unei sute de ani, duce, mai totdeauna, la chipuri de „non-eroi”, dar, precum la Caragiale, autorul îi privește cu o bunăvoință zâmbitoare, îi mângâie pe moț cu o empatie suspect de drăgălașă, îi învăluie într-o atmosferă simpatică și oarecum ironic-nostalgică. „Bunătatea” scriptorului este asemănătoare fineței cu care un entomolog își prepară micile ființe pentru insectar, înfigând acul în ele cu plăcerea unui colecționar de portrete și „fiziologii”. Rezultă un gen „hibrid”, observă DAD, „la granița dintre poem, tabletă, reportaj”.
Același amestec de „poezie, proză, istorie literară, memorialistică și geografie” este sesizat și de cronicarul Horia Gârbea (coperta a IV-a), convins că scrierea dlui Mihai Barbu „se citește cu pasiune ca un roman polițist și cu o curiozitate indiscretă”. Este vorba, cu alte cuvinte, de un „dosar de existențe”, dar nu în sens camilpetrescian vizând lumea intelectualilor, de obicei „nonconformiști”, ci în sensul unor existențe modeste și banalului existențial de tip Cosașu, din care nu lipsește acea „aură de lirism și nostalgie”, ce dă nu numai farmec lumii evocate, dar și, în sens participativ, o trăire anume, o atitudine și un sens mai înalt evocării cronicărești.
În totul, „Cartierul Evidențiaților” poate exprima o veritabilă monografie, cu locuri și oameni dintr-un anumit timp istoric, cu trimiteri precise, oricât ar fi ele de „travestite” în viziuni fantezist-ironice, poetul Mihai Barbu fiind, în cazul de față, un fel de Marin Sorescu al așezării „de Carbon” din Valea Jiului, cu lumea „vegetației” sale devălmașe, cu mirosuri și seve de ierburi amare, după ce, în volumele precedente, se exprimase ca un liric cu „venin” sorescian în instalații, descins din pulpana marelui ironist alutan… Maniera este, desigur, una dezvoltată, dusă mai departe, sub toate aspectele (topografie, viziune, tipologii, limbaj expresiv, interferare de genuri și varii modalități artistice etc) de către scriptorul monografist. Pe „nonconformistul și fermecătorul profesor de română de la Liceul de Informatică din Petroșani” (Alex Ștefănescu, Jurnal secret, 2007), iată, de un timp, îl cam trage ața la obârșie, à propos de volumul precedent de publicistică, la care se poate perfect face trimitere (așa se întâmplă cu mai toți apostații, după o vreme de hoinărit și oboseală prin grădini mai exotice!).
*
Cartea este dedicată „părinților” și celor șapte din generația următoare „risipiți prin cele patru vânturi”, drept care autorul („doctor” în materie de I. D. Sîrbu, la Universitatea din Cluj, 2011) își începe astfel „hronicul” petroșănean:
„Marele Scriitor Transilvan s-a născut în urmă cu peste un veac.
A văzut lumina zilei într-o Colonie muncitorească polietnică,
parte dintr-o Vale numită, de cei mai pesimiști dintre noi,
a Plângerii. Din cauză că, la noi, erau cărbuni din belșug, străinii
i-au zis Valle Nera, Carbon City sau Carbon Valley. Noi îi
vom spune, simplu, Orașul Cărbunelui. E un loc care începe
cu un cimitir și se termină cu alt cimitir. Dacă Sinaia
a fost văzută de Caragiale aidoma unui stomac, Valea noastră
e asemenea unui organism viu care începe cu viața de după
moarte (…) Pe de altă parte,
și Rilke zicea că scriind, trebuie să te lași purtat de viață.
Noi ne-am lăsat purtați de proza și poezia din viața altora
și am ascultat, cu urechile făcute pâlnie, monologurile fiecăruia,
nu mai lungi de un sfert de oră, spuse din perspectiva Apusului.
„Credeți-mă, și viața (altora) are întotdeauna dreptate!”
Citând din Rilke (exact: „Credeți-mă, viața are întotdeauna dreptate”), autorul ne oferă cu încredere această dimensiune veridică a scrierii sale, venind cu o privire demistificant-ironică și de un neorealism frizând grotescul, de umor relaxat, învecinat cu gravitatea unei reflecții memorialistice în fond nostalgice. Desigur, citând din Georg Buchner, „poetul nu e un profesor de morală; el creează și inventează fizionomii, face să trăiască epoci trecute; din opera sa, oamenii pot trage aceleași învățăminte ca și din studiul istoriei, ca și din observarea a tot ce se întâmplă în fiecare zi.” Iată de ce scrierea este un fel de „chronică” a unui timp revolut, dar și un fel de monografie a unui spațiu populat de o lume anume, multietnică, însăși poetică prin policromatismul ei caracterologic și mai ales prin acel iz de epocă trăită cu vitalitate, cu pasiune, cu conștiință „evidențiabilă”, relevând spiritul urgent și autentic al evocării.
Simbolul central, care pune de la început un sens întregii scrieri, este acela al „Marelui Scriitor Transilvan” (evident I. D. Sîrbu) care „a trăit o bună parte din viață/ într-o Colonie polietnică, populată de oameni veniți din/ toate părțile vechiului Imperiu, ca să aducă la suprafață/ cărbunele atât de necesar unei industrii aflate într-o mare/ expansiune. Peste drum de Colonie era Cartierul Evidențiaților,/ locul unde, în șapte blocuri cu patru apartamente, locuiau/ stahanoviștii, cei care se întreceau, zi de zi, noapte de noapte,/ cu Planul lunar, anual sau cincinal. Hai noroc, tovarășe Plan!/ scria poetul proletcultist…” Între cele două zone locuite era amplasat „ca un tampon” Parcul orașului, „locul de întâlnire, în șase din cele șapte zile ale săptămânii, al tuturor șmecherilor/ și derbedeilor din oraș.” Duminică, parcul era „cedat, de voie bună” celor din lumea bună care se plimbau, jucau tenis, popice și ascultau fanfara cântând în chioșcul de vară. În partea catolicilor din Colonie se afla Biserica Ortodoxă, iar în lumea ortodocșilor din Cartierul Evidențiaților fusese ridicată mai de mult Biserica Catolică. Cuvioșii Ținutului își încrucișau pașii pașnic, iar popii erau prieteni. Marele Scriitor „și-a ales / personajele, așa cum era și firesc, din lumea lui”, adică din Colonie, celelalte aflate „dincolo de Colonie”, de-a lungul străzii principale ce străbate ținutul, dintr-un capăt într-altul al Văii, rămânându-i „necunoscute” sau ignorându-le de-a dreptul.
„Cronicarul – scrie autorul – , contemporan cu Scriitorul, și-a făcut datoria să aducă la lumină oameni, fapte, întâmplări care nu se regăsesc în opera Scriitorului transilvănean, pentru a completa, după firavele lui puteri, tabloul mendeleev al epocii.”
Așadar, spre deosebire de Marele Scriitor Transilvan, muncitor miner, vagonetar în Colonie (în Petrila natală), autorul nostru va scrie despre lumea amestecată din Cartierul Evidențiaților, unde, își amintește, mergea alături de tatăl său, urcând scările imperiale: „Nu pot să intru acolo, pentru/ că toți sunt vii, i-am zis Tatei. Tocmai de aceea trebuie să intri,/ mi-a zis Tata și m-a luat de mână, ce de-o aripă frântă…” (Prolog).
Și așa începem să cunoaștem Cartierul cu geografia și lumea lui, acel Carbon City care „începe cu un cimitir și se termină c-un alt cimitir”, pe când „Orașul Vecin începe cu o locomotivă și sfârșește/ cu un avion. Sau invers. Și locomotiva și avionul/ stau nemișcate, ca și orașul, de altfel.”
Și ca să „evidențiem” câteva tipuri umane, vom reține câteva nume ce fac subiectul/ tema unor piese compacte („preț de un sfert de oră”, vorba poetului): Adrian Altman (student și vizionar), Haralambie Aglică (poștarul), Valerică Arnică (prietenul copiilor povestindu-le istorii senzaționale din lumea largă), mama acestuia Micșunica Ambrozie (vigilentă ca o Ana Pauker, în arderea cărților), momârlanul Miron Ababei („din capătul Cartierului”), moldoveanul Bidiga Constantin, „ex- Împăratul Slavei” (povestindu-și pățania de la biserică, când a răspuns cu numele propriu preotului bătând în ușă), muzicianul Laico (care a dat numele unei intersecții), Mihai Boancă („inginer, artist plastic și astronom amator”), Petre Bișman („cititor fruntaș din Cartier”), căruțașul Bobar Laczi (numindu-și mârțoaga „Oarba de Mureș”), Adrian Burchel („crescător de iepuri”), sculptorul „oficial” al Văii, Johan Ladislau Biederfreier, mecanicul Marin Ciulin, criticul dramatic și ziaristul Nikos Carandino („prietenul cel mai bun al Marelui Scriitor Transilvan” care, știind că este urmărit de Poliția politică, i-a încredințat acestuia „toate scrierile sale subversive”), administratorul minei Csenteri Alfons (trăgând, între schimburi, sirena, poreclită „Vaca oficială”), Nelă Jaleș („nătângul târgului”), măcelarul Dănilă Săsărman, brigadierul fruntaș și sindicalistul Minel C. Scrum, administratorul de fotbal Mușețel Verdeț, frizerul Ionică Vasinca, învățătorul Fotescu Costică, medicul Busuioc Dron, starețul Varlaam („ctitor de mănăstiri și al Bisericii minerilor din Defileu”), macaragiul Vasile Celmare, rugbystrul Onoriu Dobrică, milițianul Frăsinel Năsui, maiorul Bill Ghințură, profesorul Chiril Grâușor Păun, acordeonistul Emil Gavrilaș, Ștefan Octavian Iosif („poet minor cu nume de stradă centrală în Orașul Cărbunelui”), inspectorii Maxim Labă Campanulă și Ioan B. Lascăr, învățătorii Romică și Maria Ponta, ziaristul Izidor Mop-Pămpălău, Romeo Sergio Futingura („mic investitor italian în Valle Negra”), Nicușor Năvalic („erou căzut la Revoluție”), pompieristul Baldovin Policarp, șeful de restaurant Ștefan Puican, actorul Penișoară Odolean, măcelarul Dănilă Săsărman, Teologos („scriitor la publicațiile sfinte”) ș.a.m.d.
O tipologie interesantă o reprezintă femeile : Virginia Salvia Bryonia (pasionată de Ioana Radu, „Regina”), Rodica Balsamina (exploratoarea de peșteri cu viață aventuroasă), Rachela Belladona (și ea cutreierând prin străinătăți), Rodica Aura Bryonia („ghidul nostru turistic de ieri și de azi”), Brândușa Floarea („doamna care rupea biletele la Cinematograful muncitoresc”), actrițele Ana Colda, Sânziana Cox și Pepita Diavolo, tânăra și cocheta profesoară de geografie („cea mai frumoasă profesoară din lume”), Mândra Boz-Kepesh (profesoară de rusă), învățătoarea Eugenie Bricolesco, Ana Veronica Breda („fost ofițer al Stării Civile”), povestea doamnelor Cucuruz, Cazacu, Condurache, Anca Maria Glonț (profesoară universitară de istorie contemporană în America, cunoscută din cartea precedentă, precum alte personaje), Alexandra Belladona („muză, poetă și prozatoare”, simpatizantă a lui I. D. Sîrbu), Ica Ficaria („preafrumoasa Cartierului nostru”), „grațiile” Caterina Drezina, Rosa Carmina & d-ra Cosmina Rudotel, italianca Mariangela Leita, profesoara de română Margot Latu, muza poetului „singular” Ofelia Lunaria, Zița Melczer („o melodramă de altădată”), Marha Mahfuz („fată bătrână și acră”), proprietara de rațe Signora Carmela Milan, sentimentala Celestina Opalina. bunica Omota Martha, profesoara de biologie Rossa Philipini, Aurica Simescu („o mătușă centenară”), Unica Viola („fata bătrână care-l aștepta, zadarnic, pe Făt-Frumos”), Aristizza Underwald („regina Cartierului cu stahanoviști”), fosta prostituată Tina Terebentina…
Multe nume evidențiază coloratura multietnică a populației: Crocus Kragel („strașnic băutor de bere la «Tri păduchi»”), muzicianul Ioji Kappl, stahanovistul Agoston Kopsky, vizitiul Kocsis Imre, popa kominterniștilor Tony Kristal, Clark Kopșin („singurul proprietar de măgar dintre toți orășenii Văii”), tutungiul Bubi Farcaș-Katz, Pittini Guido („erou italo-român din povestirile Marelui Scriitor” Sadoveanu), minerul Laczi Somogny, profesorul de desen Szlamka Bella, afumătorul cu lemn de fag Amos Schmieder, Arthuro Tomato („poetul cu mâinile veșnic murdare”), minerul istratian Alexis Zorba ș.a.
Toate aceste personaje își povestesc viața, unele chiar de dincolo de moarte (ne vin în minte inscripțiile de pe crucile din Cimitirul vesel de la Săpânța), textele constituindu-se în confesiuni și mărturisiri în stare să realizeze portrete reprezentative pentru „evidențiații” Cartierului. Biografiile merg până în timpurile noastre, adică până după Revoluție, mai toate purtând amprenta socială, profesională și morală care le individualizează în comunitate. Unele piese ne amintesc de personaje deja cunoscute din volumul precedent de „reportaje”, cu „istorii” din Valea Jiului, dovadă că autorul, la data aceea, nu avea clară concepția unei cărți de asemenea factură. Toate la un loc dau impresia de comunitate așezată și organizată după imperativele sistemului politic al vremii, tipologia fiind bogată, variată, plină de viață, dovedind, febricitar, o vitalitate specifică orașelor minerești.
Oralitatea prozo-poemelor este evidentă odată ce autorul reproduce „felii de viață” din biografii evocate la persoana întâi, dar povestirea are o supraveghere auctorială, tonul fiind unul expozitiv și marcat de elemente umoristice specifice. Câte portrete – atâtea voci, dovadă că autorul își joacă „păpușile” realizând o viziune caleidoscopică, panoramică a lumii pe care a cunoscut-o foarte bine încă din copilărie și pe care o „salvează” acum în scrierea sa.
Obsesia acestor devălmașe transfigurări grăiește de la sine despre o anume artă poetică împărtășită de autor, care în piesa finală „Regrete tardive & Visul cel chimeric”, cu aluzii eminesciene, își declină, jocular desigur, priceperea, sperând a trece „umil și neobservat”, prin Poarta Împlinirii Talentului, întru împlinirea visului de învățăcel studios, astfel:
„Sunt prea bătrân pentru a mai intra, triumfal,
în Templul Literaturii. Nu voi mai avea timp
să pătrund prin Măreața Poartă Centrală, nici
prin Porticul Grandios, nici prin Poarta Atingerii
Virtuții și nici prin Poarta Marii Izbânzi. I-aș cere,
însă, voie Regelui Filosof să-mi îngăduie să trec,
umil, neobservat, prin Poarta Împlinirii Talentului.
Acolo m-aș fi pus cu burta pe carte, cot la cot, umăr
lângă umăr, cu șirul nesfârșit de studenți, de la 1070
și până-n zilele noastre, cât să pot ajunge și eu
un dascăl pentru alte zece generații…”
Prin această scriere, poetul aduce un omagiu direct Marelui Scriitor Transilvan, lui I. D. Sîrbu (sunt date pe care le cunoaștem din cartea de reportaje „Acasă, la cei plecați”), în funcție de care își construiește, prin diferențiere, lumea operei sale, a Cartierului, nu a Coloniei, parte omogenă, consistentă și reprezentativă a Orașului de Carbon.
„Cartierul Evidențiaților”, intrând într-un dialog aparte cu opera lui I. D. Sîrbu, aduce noi tușe la opera poetică și „reportericească” a scriitorului Mihai Barbu, creator al unei lumi în care umorul prevalează, iar viziunea fantezist-ironică atent supravegheată vine să valideze estetic un demers autentic, de specificitate și diferențiere indiscutabile.
Zenovie Cârlugea