◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro21.05.2024

Valchava – o localitate
de valahi `romanși` din sud-estul Elveției

Retoromanii sunt o populație străveche de limbă romanică, care trăiește în sud-estul Elveției. Această populație cu o limbă de origine latină s-a cantonat pe crestele înverzite ale Alpilor, ocupându-se cu păstoritul și muncile legate de instrumentarul agricol montan. E o populație cu origini ce sunt insuficient cercetate de către istorici și lingviști. Am putea spune parafrazând pe Gheorge Brătianu că sunt „o enigmă și un miracol” istoric, pentru că o populație latinofonă a supraviețuit într-o „mare etnică” germană și germanofonă. Această populație are clare și distincte origini celtice și ilirice (deci și tracice), de altfel și antopologic se evidențiază față de germanicii în mijlocul căruia trăiesc. Începând din anii 800 î.Hr., rețianii celto-iliri au început să colonizeze spațiul cuprins între actuala Elveție, Liechtenstein și partea vestică a Austriei, unde erau așezați deja helveții. Imperiul Roman a încercat de câteva ori să ocupe ținutul locuit de rețieni, inclusiv Cezar. Dar, abia, în anul 15 î.H., imperialii Tiberius și Drusus i-au împins pe rețiani în nord, peste Alpi. Armata acestora i-a învins, iar teritoriul acestora a devenit provincie romană. Destinele Reției au fost strâns legate de cele ale Germaniei Superioare. Civilizația romană aici, luată ca un întreg, s-a dezvoltat lent. Două legiuni, staționate probabil lângă Augusta Vindelicorum, au fost retrase în anul 9 d.H., iar provincia a fost apărată de către armatele Rinului și guvernată de un praefectus ecvestru. (M. Cary, H.H. Scullard-Istoria Romei până la domnia lui Constantin cel Mare). Retoromanii au fost nevoiți să se retragă pe crestele Alpilor înspre Austria de vest și estul Elveției de azi. Reprezintă o populație care numără azi, circa 35 mii de vorbitori de retoromană. Pășunile alpine pe care și-au dus viețuirea le-a asigurat supraviețuirea și identitatea celto-ilirică și păstrarea unei limbi romanice. De aceea, consider retoromanii că fac parte din acele insule de „romanii populare”, cea mai vestică. Melanjul etnic celto-iliro-traco-roman le-a permis prezervarea identității, total diferită față de populațiile din zonă. Interesant, că denumirea lor apare în cronicile germane de valahi/vlahi specific denumirilor acordate de germano-slavi populațiilor celto-ilirico-trace romanizate și considerate latinofone. Aceste populații erau denumite cu etnonimul walachen în germană, valacchi în italiană, vlachs sau wallachians în engleză, valaques în franceză, valacos în spaniolă sau olah în maghiară. (Ion Arginteanu, „Istoria Aromânilor din timpurile cele mai vechi pâna în zilele noastre” 2 vol. Bucuresti : Tip. L’indépendance roumaine : 1904). Retoromanii sunt o populație, cu origini celto-ilirice, romanizată, care a fost numită așa de către istoricii și cercetătorii moderni. Au fost numiți astfel, folosindu-se conexiunea celor două cuvinte „romani” și provincia „Reția”. În realitate retoromanii nu se numesc așa pe ei înșiși, ci ca și în cazul valahilor din Balcani și Europa Centrală, care se auto-numesc rumâni, populația retoromană se autodefinește ca „rumantsch” (se citește rumanși, cu accent pe ș ca și cum ar fi un c înainte, datorită germanizării fonetice). Retoromana e scrisă cu alfabetul latinesc și, în cea mai mare parte a situațiilor, respectă ortografia fonemică, având o potrivire ridicată între litere și sunete. Ortografia se diferențiază un pic, în funcție de varietățile dialectale. Retoromana din Graubünden este vorbită de aproximativ 35.000 de persoane și constă în mai multe dialecte cu deosebiri mari între ele. În secolul XIX și XX s-a încercat construirea unei limbi unitare retoromane, un fel de limbă literară, dar însă artificială. Populația vorbește graiurile locale în Graubünden. Graziadio Isaia Ascoli, care a trăit între anii 1829 și 1907, a fost un filolog italian, și evreu de naționalitate, ce a devenit membru de onoare al Academiei Române, pentru studiile sale lingvistice privind originile limbii retoromane din partea de est a Elveției, care diferă de limba retoromanilor din zona centrală a țării. Savantul a studiat unitatea etno-lingvistică a acestei populații latinofone cu valahii din estul-european. În evul mediu limba romanși era vorbită pe un vast teritoriu, dar invaziile au obligat pe vorbitorii ei să-și restrângă spațiul. Primele documente de limbă retoromană datează din secolul al XII-lea. Cu caracter religios la început, literatura retică s-a laicizat încă din secolul al XIV-lea, procesul s-a accentuat în secolul al XIX-lea, odată cu mișcarea de renaștere a retoromanilor, reprezentată prin organizația Società Retorumanscha. În anul 1938, limba retoromană a fost declarată a patra limbă națională a Elveției (alături de germană, franceză și italiană). În prezent, retoromana este vorbită de aproximativ 50.000 de locuitori din provinciile Graubünden și Engadin și se află în pericol de dispariție. Pentru a o revitaliza, autoritățile elvețiene au creat în 1982, cu ajutorul specialiștilor, pe baza celor cinci graiuri retoromane existente (sursilvan, sutsilvan, surmiran, ladinic puter și ladinic vallander), o limbă retoromană literară scrisă, denumită romantsh grischun, menită să stăvilească procesul de abandonare a retoromanei în fața celorlalte trei limbi vorbite în Elveția (https://dexonline.ro/definitie/retoroman%C4%83/930286). Elveția retoromană, ca și țară-regiune, se cheamă oficial în retoromană Rumantschia (Rumanșia). Foarte asemănător cu etnonimul vlahilor din Balcani, care își denumeau „romaniile populare” pur și simplu: Rumania. De subliniat este faptul că limba locală friulana, vecină cu limba romanși, este o limbă romanică aparținând grupei limbilor romanice retice, vorbită în regiunea Friuli-Venezia Giulia, situată în nord-estul Italiei. Această „coloană vertebrală” lingvistică latinofonă leagă Elveția de Alpii Dolomiți și Peninsula Istria. Poate fi considerat și un drum a unei transhumanții „lingvistice” a valahilor balcanici. Azi, vorbitorii de friuliană sunt circa 600 de mii, dar sunt bilingvi, adică vorbesc și italiana. Deși îndepărtate geografic, româna şi retoromana sunt conexate. Lingvişti români prestigioşi (printre care Iorga şi Densuşianu) au dovedit că aceste două limbi sunt rude autentice. Limba retoromană, una dintre cele patru limbi naţionale ale Elveţiei (începând din 1938) desemnează de fapt un grup de dialecte, fiind una dintre cele trei limbi romanice retice, în prezent izolate geografic. (Lector dr. Christina Miţariu, Retoromana – Renașterea unei limbiîn contextul mozaicului lingvistic european, https://www.quaestus.ro/wp-content/uploads/2012/03/C.-Mitariu.pdf).

Nicolae Iorga le spunea „frați mai mici” ai românilor. În studiul său „Paralelisme româno-helvetice”, marele istoric îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte prezente şi în limba noastră. Iorga afirma ca e cel dintâi român care a ajuns pe înalţimile Alpilor, între romanşi. „Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasă la dânşii, să le vorbească limba asa de asemănătoare cu a noastră şi să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, care luminează faţa rotundă sub părul des şi dârz”, mărturisindu-şi regretul că nu le poate înfăţişa românilor „şi vederi din satele lor şi nu le pot aduce înainte figurile aşa de asemănătoare cu ale oamenilor noştri.” Uimitor de multe dintre cuvintele acestei limbi „curate” pot fi înţelese de orice român. Cel mai surprinzător din punct de vedere al semnificaţiei asemănării cu limba română este cuvântul „carp”, care în romanşă înseamnă „piatră”, „stânca”, cu etimologie necunoscută. Acesta e folosit pentru a desemna numeroase toponime de munţi şi de văi, cum ar fi: Carp, Carpet, Carppa… În afară de acesta, mai sunt semnalate şi alte cuvinte şi sintagme cu o puternică asemănare cu limba română: „ram”, „muma”, „frar”, „sour”, „scolar”, „corp”, „alb”, „eu sun”, „el fa”, „ce faci?”, „dorm bain?” (ai dormit bine?), „buna saira”, „bun di”, „buna not”. Ceea ce uimeşte îndeosebi este intonatia lor, o cadenţă, o anumită muzică a graiului, atât de asemănătoare cu româna, încât parcă nici nu ai nevoie de cuvinte pentru a comunica. Scuol este capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ţinut romanși, în ce priveşte limba şi tradiţiile. Iorga a fost aici. Într-o conferință rostită la Radio în 1937, marele istoric Nicolae Iorga vorbea chiar despre „o singură unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic și mergea până la Marea Neagra… Între noi (românii), care ne întindem pe amândoua malurile Tisei (…) și între ceea ce au rămas ei (romanșii) nu e nici o discontinuitate. O singură pânză de rasă influențată de romani, o singura limbă, cuprinzand elemente sufletești dominante ale marelui popor iesit dinvechea rasa ilirico-tracă și din Roma străbuna…” (https://www.scribd.com/doc/55787579/Limba-Romansa-Din-Elvetia-N-Iorga). Ovid Densusianu, marele lingvist, a studiat ani la rând nume de munţi, de piscuri, de văi sau de ape, realizând un curs de „Toponimie retoromană” la Universitatea din Bucuresti. (vezi Ovid Densușianu, „Histoire de la langue roumaine, vol. I: 1901, vol. II: 1914-1938, Lector dr. Christina Miţariu, op. cit.). Limba retoromană are două varietăți mai importante: sursilvana și engadineza, dar și un grai specific, izolat, care se vorbește în localitatea de frontieră cu Italia și Austria: Valchava. La 1560 a fost tradusă Biblia în retoromana din partea occidentală a Elveției, iar D. Chiampel la 1562 traduce Psalmii în această limbă înrudită cu stră-româna. În zona centrală avem puține mărturii scrise medievale, iar în zona graiului romanși și friulian apropiat de limbile romanice din est, inclusiv de româna veche sunt doar registre de nume și un poem din secolul XIV, din teritoriul Alpilor dolomiți. (Mioara Avram, Enciclopedia limbilor romanice, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, Buc., p. 207 -209).

Reporterul Bogdan Lupescu de la revista „Formula As” a efectuat o cercetare în zona de locuire a retoromânilor în anul 2005, publicând un interesant reportaj despre „frații noștri”. Dar să lăsăm autorul să ne introducă în atmosfera pastorală a călătoriei, unde între ciobanii crescători de oi, capre și vaci s-a simțit ca acasă: „Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un sătuc de vreo opt case, căţărat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastră, pereți de stânci acoperiţi de zăpezi veşnice. În faţă, peste o vale colosală, alţi munţi drepţi, nemişcaţi, unul în spatele celuilalt, umplând cu semeţia lor bolta albastră. Engadin, tara romanşilor şi a pădurilor nesfârşite. Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mâna a bineţe. Doi ţărani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe munţii din spate. Oprim maşina şi ne întoarcem mirați. După atâtea zile de mers prin Elveţia, e prima oară când întâlnim oameni care ne salută cu bucurie. Un tată şi un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stânci. Gospodari, stăpâni de munţi şi vaci multe. Băiatul e înalt, puternic, chipeş, un adevărat Făt-Frumos. Îl cheamă Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbește bine franțuzește – lucru cam rar întâlnit în ținuturile astea – și-mi spune că deși familia lor se numeşte Lamprecht, ei sunt romanși „vechi de cinci generaţii”, doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crăpate de muncă. Pe haine are urme de fân. E vremea cositului. Tot satul miroase a fân. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tânărul cel chipeș o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapărat mai departe. Pierderea limbii şi a obiceiurilor strămoșilor a început încă din vremuri medievale. Răul a urcat spre romanși dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanșii au urcat tot mai sus, pe munți, căutând să se ascundă. N-au reuşit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemții din nord. I-au prins ca într-o menghină. Vreni e mândru că e romanș. Când vorbeşte despre asta, îsși pune palma pe inimă. A făcut „școala de țărani” în orășelul Santa Maria, acolo a învățat tot ce ştie. Pe urmă s-a întors în sătucul lui drag. Deşi e frumos ca un prinţ din poveşti, deşi a avut nenumărate propuneri să plece la oraș și chiar în străinătate, el n-a vrut. A ales să trăiască mai departe în satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, să pornească la fiecare revărsat al zorilor cu vitele pe creste, să-şi strice mâinile de atâta muncă, să privească seara, culcat în fân, cele mai strălucitoare stele de pe pământ. Asta a vrut. Și zice că aici ar vrea să rămână până la moarte. În Pashun Craista. Creasta pășunilor. Vreni îi traduce tatălui tot ce vorbim. Sunt momente când cei doi râd între ei, hâtri, cercetându-ne din creştet până-n tălpi, întrebându-se ce-or fi căutând nişte români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-și dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc” Jurnalistul ne spune că a „înțelege o grămadă de cuvinte: „plug”, „moș”, „casă”, „munt”, „ram”, „muma”, „frar”, „sour”, „şcolar”, „corp”, „alb”, „eu sun”, „el fă”, dar înţeleg mai cu seamă intonația lor, o cadență, o anumită muzică a graiului, atât de asemănătoare cu a noastră, încât parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parcă pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoţesc mereu fiecare exclamaţie. Așa vor fi toți oamenii pe care îi voi întâlni aici, în bătrânii munţi retici: parcă nu vorbesc cu cuvinte. Parcă vorbesc direct cu sufletul.” (Bogdan Lupescu, Frații noştri din Alpi – Urme aproape românești în Elveția, Revista ”Formula Aş, Anul 2005, Numărul 688).

La punctul cel mai vestic al Eveției de sud-est se află localitatea Valchava (Vâlceaua, tradus de reporterul Bogdan Lupescu) locuită în marea majoritate de romanși. Este de subliniat faptul că localitatea poartă un nume strident – etnonimul locuitorilor de origine celto-traco-romană – provenind de la „valahi”. Valchava este un sat din Val Müstair (valea Müstair) din cantonul Graubünden, în Elveția. Limba de aici este un grai al limbii romanși. Localitatea este destul de mica, cu puțin peste 200 de locuitori și a fost o municipalitate independentă în districtul Inn până la 1 ianuarie 2009. Valchava a fuzionat apoi cu Fuldera, Lü, Müstair, Santa Maria Val Müstair și Tschierv pentru a forma Val Müstair. Localitatea Valchava este menționată pentru prima dată în 1331 ca Valchava. Locuitorii se ocupă cu păstoritul și agricultura montană. Steagul localității cuprinde litera V de culoare albastră de la etnonimul ”valah”, pe un scut galben. Până în 1943, Valchava a fost cunoscută sub numele de Valcava. Cea mai mare parte a populației (începând cu anul 2000) vorbește retoromană (80,7%), germană fiind al doilea cel mai frecvent (18,3%) și italiană fiind al treilea (1,0%).Valchava are o populație (din 2008 ) de 203, din care 3,4% sunt cetățeni străini.Populația vorbitoare de romanșă vorbește dialectul Jauer. În 1880, aproximativ 69% din populație vorbea romanșa ca primă limbă. În 1910 era de 72%, în 1941 era de 75% iar în 1970 era de 90%. În 1990 aproximativ 92% înțelegeau romanșa chiar dacă nu era prima lor limbă, iar în 2000 era și 92%. (Dicționarul istoric online al Elveției, https://www.bfs.admin.ch/bfs/portal/de/index/infothek/nomenklaturen/blank/blank/gem_liste/03.html). În această localitate se află un muzeu al romanșilor, în care sunt expuse exponate tradiționale ale localnicilor și instrumentarul agricol și păstoresc foarte asemănător cu cel al valahilor din Moravia cehă sau din sud-estul Austriei. Identitatea așa-numiților retoromani care-și spun „rumansch” este extrem de similară cu cea a păstorilor valahi din regiunile goralilor polonezi sau din Carpații Păduroși, precum și cu istro-românii din peninsula Istria. Vorbim de un etnotip înrudit cu cel din fostele „romanii populare” din arealul Balcanic și din Panonia din perioada formării statelor medievale recunoscute. Sărbătorile locuitorilor din această mică localitate de romanși sunt legate de păstorit. Localnicii din Valchava cresc capre, oi și cirezi de vaci. Antropologic, dacă suntem atenți atunci când vizităm localitatea vom vedea aceleași figuri specifice de păstori valahi care trăiesc din Epir până în Carpații Păduroși. În comunitate este cunoscut un celebru scriitor retoroman, care a iubit România. Peider Lansel s-a născut pe 15 august 1863 și a decedat pe 8 decembrie 1943. Peider Lansel a fost un poet elvețian de limbă romanșă. Îi este cunoscut meritul de a fi reînviat limba romanșă ca limbă literară. El a fost și primul traducator al baladei noastre „Miorița”, precum și autorul celebrului dicton „Nici italieni, nici germani, romanși vrem să rămânem!”, lozinca devenită apoi adevarat imn. (https://www.peiderlansel.ch/index.php?page=biografia). În acest context generaizat, nu susțin teoria transhumanței valahe până în Alpii elvețieni, deși nu este exclus, dacă păstorii valahi au ajuns până în Carpații Păduroși și Silezia pe ”drumul oilor” de pe pășunile alpine, dar desigur putem vorbi depre un autohtonism local celto-iliro-traco-roman, de un etno-tip genetic specific, care conferă o înrudire etnică, cultural-pastorală și lingvistică cu valahii balcanici.

 

Ionuț Țene / UZPR

3 comentarii pentru “Valchava – o localitate
de valahi `romanși` din sud-estul Elveției

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *