Ionela Livia Lehaci-Cozmiuc (n. 3 ianuarie 1995, Câmpulung Moldovenesc) nu este doar canotoarea care şi-a legat numele de marile succese ale canotajului românesc din ultimul deceniu, ci reprezentanta de frunte a unei întregi dinastii sportive. Soţul, Marius Cozmiuc, este vice-campion olimpic la Tokyo, în 2020, campion mondial în 2022 şi multiplu campion european. Fratele, Florin Lehaci, este campion mondial (U 23) şi vice-campion european, în 5 rânduri, ultima dată la Szeged, anul acesta. Cumnata, Maria Lehaci (Tivodariu), este multiplă campioană mondială şi europeană (în barca de 8). Cât despre medaliile Ionelei, acestea sunt prea multe şi imi este teamă să nu omit vreuna, dacă voi începe să le amintesc… Indiferent când şi cu cine a stat alături în ambarcaţiune (Andreea Asoltanei, Gianina von Groningen, Mariana Dumitru) ori singură, podiumurile marilor competiţii n-au întârziat să intre în zestrea campioanei noastre. Ionela a dat echilibru şi constanţă speranţelor României, într-un sport care ne-a oferit totul. Chiar şi după ce se va retrage, urmele vâslelor sale vor rămâne adânc întipărite în apele adânci ale Snagovului.
– Ai început să practici canotajul, la 14 ani, ca mai toată lumea. Cred că a venit cineva la şcoală şi te-a selectat, după înălţime, după greutate… Bănuiesc că a vorbit şi cu profesorul de educație fizică. Ce ştiai tu, însă, despre canotaj, într-un oraş în care nu se practica altceva decât fotbalul şi atletismul?
– O să râdeți, dar primul sport pe care l-am practicat serios a fost baseball -ul. Profesorul meu de sport din generală, Liviu Buhăianu, a înființat o echipă de baseball din care am făcut parte și eu. Mi-a plăcut foarte mult! Despre canotaj, știam doar că este un sport care se practică pe apă, cu barca, și cam atât.
– Ai urmat traseul cunoscut. Primul popas, la Orşova. O lume nouă, necunoscută. Îţi plac provocările?
– Nu mi-a fost teamă deloc de schimbare bruscă, din contra, mi-o doream. Am fost mereu o fire curioasă. Am dorit să cunosc locuri noi, să fac lucruri inedite și cred că acest lucru m-a ajutat să mă adaptez foarte ușor la Orșova, copil fiind. La început, nu m-am gândit niciodată să renunț. Îmi plăcea foarte mult ce descopeream în noua activitate, că puteam să-mi dezvolt spiritul de competitivitate și să evoluez, atât ca sportivă, cât și ca persoană. Până la urmă, acestea sunt beneficiile sportului.
– Ai un CV competiţional presărat cu mari succese. Lumea te ştie, în primul rând, în barca de dublu, alături de Gianina Van Groningen. Lucrurile nu au stat, însă, doar aşa. Ai concurat şi la simplu, medaliile au venit şi acolo. Care e proba mai dificilă? Care e preferata ta?
– Favorita mea, fără doar și poate, este proba de dublu. Aceasta este mai dificilă decât cea de simplu. Trebuie să faci pereche cu o colegă, iar eu am reușit, de-a lungul timpului, să fac o echipă foarte bună cu Gianina von Groningen, alături de care am performanţe remarcabile, dar și cu Mariana Dumitru, împreună reușind să calificăm proba pentru JO Paris, deși ne-am antrenat foarte puțin împreună. Revenind la simplu, pot spune că a fost proba care mi-a redat încrederea în mine și mi-a confirmat că fac bine ceea ce fac. Este minunat să câștigi o medalie singură, dar este mult mai frumos să împarți bucuria reușitei! Dacă stau să mă gândesc, eu am fost mereu constanta probei de dublu și, într-adevăr, am schimbat câteva partenere, însă, de la fiecare, am avut ceva de învățat.
– Presupun că schimbarea partenerei e un moment delicat. Cum ai trecut peste el? În cât timp se formează un nou echipaj?
– Din experiența mea, pot spune că timpul nu este o regulă în formarea unui echipaj puternic. Cu Mariana m-am antrenat aproximativ trei luni și am reușit să obținem o calificare olimpică și o medalie de bronz. Fiecare schimbare a avut rolul ei, iar eu am luat-o ca atare.
– Ştiu că într-o cursă cel mai greu moment e startul. Finişul aparţine, de obicei, celor de pe margine. Încărcătura emoţională a sportivilor e mai intensă, însă, la început. Un start bun te încarcă pozitiv, îţi dă o şansă în plus. Puţine curse se câştigă, după o plecare greoaie. Ai avut asemenea momente în carieră?
– Fiecare echipaj are graficul său de cursă. Bineînțeles, cel mai frumos ar fi să conduci o cursă de la start, la finiş, însă nu se întâmplă așa de fiecare dată. Am avut curse pe care le-am condus din start, dar și curse pe care le-am câștigat pe ultima sută de metri. Important este să tragi până la ultima lovitură de vâslă, cursa se termină când treci linia de sosire… Nu la 500 de metri!
– La ultimul European, cel de anul acesta, desfăşurat la Szeged, tu şi Gianina aţi condus de la început la sfârşit, nu a stat nimeni în faţa voastră, nici în calificări, nici în finală. Poate fi altceva la Paris? Bănuiesc că rivalele vor fi cam aceleaşi…
– Fiecare concurs este diferit, nu poți compara un European cu Jocurile Olimpice, mai ales din punct de vedere al stadiului de pregătire. Concentrarea şi mobilizarea diferă. Eu cred că putem să repetăm isprava de la Europene, însă nu putem subestima pe nimeni. Din moment ce te-ai aliniat la start cronometrul pleacă de la zero și toată lumea are șanse egale.
– Se spune că proba de ambarcaţiune categorie uşoară va dispărea. Ce vei face după un asemenea moment? Te gândeşti la altă probă?
– Într-adevăr, proba de categorie ușoară va fi scoasă din programul Jocurilor Olimpice. Așadar, o să mă bucur de ultima participare în această probă iar, după aceea, îmi doresc să mă axez pe familie. Acest lucru îl are în vedere şi soţul meu, Marius Cozmiuc.
– Cum e să ai, în sportul pe care îl practici, colegi de suferinţă pe cei din familie? Şi soţul, şi fratele, şi cumnata sunteţi canotori de mare performanţă. Medaliile obţinute se înţeleg între ele?
– Faptul că am drept colegi de cantonament familia este un lucru foarte benefic. Ne susținem reciproc, ne sfătuim și suntem mereu acolo unul pentru altul. Cât despre medaliile obținute, pot spune că se înțeleg foarte bine între ele. Vitrina de amintiri e o casă primitoare pentru toate. Se bucură când ne adună pe toţi alături.
– Cum te vezi după încheierea activităţii, ca sportiv? Vei continua să fii aproape de lumea canotajului? Ai absolvit facultatea în cadrul Universităţii din Craiova…
– După încheierea activității mele ca sportiv, o voi incepe pe cea de suporter, așadar voi rămâne mereu in preajma canotajului. Atât facultatea, cât și masterul, le-am absolvit în cadrul Universității din Craiova. Sunt o bază solidă pentru viitorul meu profesional.
– Nu te întreb cui vor aparţine medaliile care vor fi obţinute la Paris… Te întreb, însă, câte vor fi. Ştiu că un canotor, în barca lui, în timpul cursei, priveşte doar…înainte. Nu şi lateral.
– Niciodată nu mi-a plăcut să fac pronosticuri înainte de concursuri. Îmi doresc să fie cât mai multe medalii, atât la canotaj, cât și la celelalte sporturi. Toţi reprezentăm România. În general, canotorii privesc în față, însă, din când în când, mai privim și în lateral, să vedem unde ne aflăm faţă de adversari. Ambiţiile noastre cresc şi de acolo!
– O ultimă întrebare… Am remarcat că, în marea lor majoritate, marile noastre performere din canotaj sunt, de loc, din nordul Moldovei. Care e secretul? E selecţia mai riguroasă?
– Nu știu dacă este un secret, probabil, cei din zona Moldovei sunt mai obișnuiți cu munca. Sunt oameni gospodari și serioși, în orice domeniu de activitate. Selecţiile trebuie făcute la timp şi corect, dacă se are în vedere performanţa. Nu la întâmplare, de dragul constituirii unor grupe sportive.
Leonard Popa/ UZPR Bacău