Invitata noastră de astăzi este doamna conferențiar universitar Florentina Nițu, decanul Facultății de Istorie a Universității București, având ca domenii de predare istoria economică în spațiul românesc şi raporturile cu spaţiul central şi est-european (istoria preţurilor, circulaţia, consumul şi tezaurizarea podoabelor din metal preţios) în secolele XVI-XVIII, consumerismul, istoria costumului şi a bijuteriilor, muzeografie şi muzeologie, patrimoniu, managementul instituţiilor culturale.
Irina Airinei: Ce v-a atras către aceste domenii inedite aș spune și chiar transdisciplinare?
Florentina Nițu: Încă de la început, licența mea a fost o lucrare de istorie economică ce privea istoria comerțului cu pește din Țările Române, în relația dintre Țara Românească și Brașov după care, așa m-a adus viața, am ajuns la Muzeul Național de Istorie, la Tezaur, unde preocupările mele au fost pentru evul mediu și premodernitate în spațiul românesc central european și est european. Disertația mea a fost pe tema comerțului în Balcani și în Țările Române și am ajuns la doctorat cu o propunere privind comerțul de bijuterii și orfevrărie în secolul al XVI-lea și al XVII-lea.
Aceasta a fost prima legătură pe care am făcut-o între istoria economică și patrimoniu. Am analizat atent obiecte care se regăseau în documentele respective și obiecte care s-au găsit în săpături arheologice sau sunt în colecții muzeale și am ajuns la o teză de doctorat consistentă de peste 400 de pagini, cum se făcea pe vremurile acelea.
După care, drumul meu are a trebuit să se separe în două ramuri: pe de o parte, continui să lucrez pe istoria economică și, în ultima perioadă, mă ocup de consumerism – care derivă din istoria economică, din consumul de lux, de bijuterii, din moda secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea. Apoi, pentru că am lucrat în muzeu, m-am ocupat de muzeologie și patrimoniu. CÂND SPUI PATRIMONIU, SPUI TOT CEEA CE ÎNSEAMNĂ MOȘTENIREA NOASTRĂ.
I.A.: Este cunoscut faptul că, an de an, organizați cercetări în teren și ați făcut și niște descoperiri. Ce înseamnă pentru studenți aceste stagii?
Fl. N.: Am reușit să organizez un Masterat pentru Patrimoniu la Facultatea de istorie și am niște masteranzi atât de buni în fiecare an, care mă provoacă atât de frumos, încât și dacă aș vrea, n-aș putea să abandonez ceea ce fac. În fiecare an, în cadrul programului de Master, facem o vizită pe teren și alegem zone și regiuni în care avem de a face cu patrimoniul în toată diversitatea lui.
Acum doi ani am fost în Teleorman și a fost o surpriză extrem de plăcută să descoperim câte lucruri frumoase are Teleormanul. Nu este departe de București, ne-au ajutat câțiva preoți, ne-au și hrănit, dragii de ei și am văzut o mulțime de lucruri. Masteranzii mei de atunci au pus bazele unor asociații care încearcă să promoveze în continuare istoria locală, memoria, patrimoniul local. „Istoric călător” se cheamă una dintre asociații și fetele de acolo continuă să facă activități cum ar fi „Noaptea muzeelor la sate”. Ele, cu energia lor frumoasă, au reușit să mobilizeze comunitatea. I-au adus pe oameni cu taraful, au deschis casele vechi, au discutat despre moștenirea lui Marin Preda. Avem și casa lui Marin Preda acolo, în zonă, care este într-o stare destul de proastă. Au fost luate multe dintre obiectele din casă. Noi, când am ajuns acolo, era înconjurată efectiv de buruieni, adică nu se putea intra în curte. Există un centru care poartă numele lui Marin Preda, o parte dintre obiectele casei se regăsesc la acest centru gestionat de o asociație privată. Din păcate nu lucrează bine împreună cu autoritățile locale pentru că, împreună, ar putea face mai mult.
Acesta este și gândul meu, că întotdeauna tinerii reușesc să ne mobilizeze. Una dintre absolventele programului care a mers în acel stagiu de practică este Ana Ruberi care are și un site numit „Aici a stat”. Este extrem de implicată și face o mulțime de proiecte, dar, ca ea, mai sunt și alții. Am un absolvent la Câmpina care mobilizează energiile locale în apărarea patrimoniului rafinăriei de acolo, obiectiv de importanță istorică.
Anul acesta am fost la Tulcea, colegul de acolo, directorul complexului muzeal Tulcea este membru în școala doctorală la Facultatea de Istorie și el ne-a mijlocit accesul la toate siturile arheologice.
Primarul comunei Rafov din județul Prahova, unde am mers cu studenții, a consultat arhivele de la Ploiești și a căutat informații pentru că voia să înțeleagă care este identitatea comunei pe care o reprezintă. S-a informat despre secolul al XIX lea și al XX-lea și s-a poticnit la Evul Mediu unde s-a întâlnit cu documente pentru care avea nevoie de paleografie și s-a gândit să scrie Facultății de istorie. Am luat o echipă de studenți și am plecat pe teren, am mers la arhive, am vorbit cu oameni în vârstă.
Acolo există o biserică de la jumătatea secolului al XVIII-lea într-o anumită stare de degradare (oamenii au încercat să acceseze niște linii de finanțare dar nu au primit nefiind în apropierea unui drum european). Preotul de acolo îmi spunea: „Uite, eu nu știu chirilică și, mai exact, nu știu să descifrez cifrele și am acolo sus o pisanie în care ne spune anul în care s-a terminat zugrăveala bisericii, dar nu pot să o citesc.
Biserica este superbă iar pe pisanie este menționat anul 1753. Este o bijuterie această biserică și alături de ea este un conac Cantacuzino distrus în anii comunismului, în procesul de retrocedare golit de toate și acum înțeleg că a intrat în proprietatea familiei Cantacuzino dar este nevoie de finanțare ca să-l reabilitezi și este o construcție superbă, în stil românesc tradițional de zonă rurală, cu lacul alături.
I.A.: Patrimoniul Bucureștilor în care program de studii este inclus?
Fl.N.: Programul nostru de masterat are un curs dedicat patrimoniului urban și evident că cele mai multe trasee sunt realizate prin București. Este un curs pe care îl ține colegul meu Simon Câlția care are o specializare pe zona urbană. Dar dincolo de patrimoniul arhitectural, pe noi ne interesează și alte aspecte de patrimoniu, arhiva municipiului București are foarte multe documente. Din păcate, locul de studiu nu este mare și atunci și programările se fac la distanțe ceva mai mari dar, cu perseverență, se poate găsi și acolo material pentru București pentru perioada recentă. Pentru perioada comunistă oamenii păstrează în continuare documente. Nu-mi vine să cred că unele au reușit să supraviețuiască în fața tăvălugului comunist. Un coleg, un absolvent de-al nostru, Andrei Răzvan Voinea, are proiecte de istorie urbană din perioada comunistă, unul privind cartierul Militari, altul Vatra Luminoasă și a făcut și istorie orală, a mers din casă în casă și a discutat cu oameni. 
E mult mai completă imaginea pe care o obții dacă vezi și sufletele de acolo. Avem un grup de vreo 50 de studenți care organizează două tururi prin București, unul la începutul anului universitar, e marca lor și se numește „Calea Victoriei muzeală”. Acum, în decembrie, am inițiat un nou proiect care a avut succes, deși era foarte frig în ziua respectivă: Calea Victoriei revoluționară, cu punctele care înseamnă ceva pentru memoria Revoluției din decembrie’89. AM FI BUCUROȘI SĂ COLABORĂM ÎN PROIECTE DE PATRIMONIU URBAN CU FACULTĂȚI DE ARHITECTURĂ, DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ, SĂ ORGANIZĂM CONFERINȚE INTERDISCIPLINARE.
I.A.: Problemele de care suferă patrimoniul arhitectural sunt multiple și necesită eforturi multidisciplinare. Cum colaborați cu instituțiile de resort?
Fl.N.: Institutul Național al Patrimoniului adună specialiști din diverse locuri pe anumite proiecte pentru a lucra împreună, dar problema, după părerea mea, e dată de faptul că sunt atât de multe obiective care trebuie rezolvate acum, încât e nevoie de mult mai mult multe echipe decât poate iniția și coordona această instituție.
I.A.: Mă gândesc la anii mei din Universitatea București, ani de facultate, apoi doctoratul, apoi un master special pe care l-am urmat aici, cu nostalgie pentru marii mei profesori pe care i-am avut. Îmi amintesc de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dan Grigorescu, Cornel Mihai Ionescu, Paul Cornea, Alexandru Barnea, Claude Dignoire, Emanuel Vasiliu, Eugen Simion, Mircea Martin, Gheorghe Bulgăr și de atâția alții. Să amintim aici și câteva pagini din istoria…facultății de istorie. Care profesori v-au „modelat” profilul profesional, orientarea, opțiunea și cum?
Fl. N.: Ca studentă, mi-a plăcut foarte mult Bogdan Murgescu, asistentul nostru de la cursul de Ev Mediu universal pentru că știa o mulțime de lucruri și ne provoca cu tot felul de chestiuni. El m-a adus pe domeniul istoriei economice. Mi-a plăcut Lucia Popa, profesoara noastră de istorie modernă universală, pentru modul ei foarte relaxat de a interacționa cu noi, ne-a vorbit un semestru întreg despre Revoluția Franceză și am dat examen cu ea cu cafeaua pe masă, ori în anii ’90 un profesor atât de dezinvolt era o noutate.
Zoe Petre preda Grecia antică, etnografie greacă la cursurile ei din anul întâi. La ea mi-am dat seama cât de imens este hăul de cunoaștere cu care am venit în facultate.
Dar pe măsură ce trece timpul, cred că cea mai luminoasă amintire rămâne cea profesorului meu coordonator de doctorat care a fost academicianul Ștefan Ștefănescu: de o eleganță, de o delicatețe ieșite din comun. Am învățat de la domnia sa că PROFILUL UMAN AL OMULUI DE ȘTIINȚĂ CONTEAZĂ CEL MAI MULT și cred că este de departe cea mai caldă figură care îmi luminează și acum memoria afectivă.
interviu de Irina Airinei
(afnews.ro)