În limbaj pedagogic modern, Eminescu e (încă) un scriitor „canonic”, mai precis „unul care a reușit să producă opere de valoare” (!? – n.n.), și drept urmare figurează pe lista scurtă a autorilor români reintroduși, după marea pandemie, în Programa de pregătire pentru Bacalaureat, dar numai cu patru creații: Luceafărul, Sărmanul Dionis, Floare albastră și Scrisoarea I. Ca o curiozitate, au mai trecut baremul valoric Creangă, Caragiale, Slavici, Bacovia, Blaga, Arghezi, Barbu, Sadoveanu și Rebreanu, iar dintre moderni, Preda, Nichita Stănescu și Sorescu, dar numai cu o creație, Iona, la categoria parabolă dramatică. Despre Eliade, Pillat, Voiculescu, sau oricare altul, nimic. Nici clasicii nu mai par a fi „canonici”, câtă vreme Negruzzi a dispărut cu totul din aria curriculară, cu al său Alexandru Lăpușneanul cu tot, deși acolo tot spunea că: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”. Și totuși, de ce „canonic” (literar, preot anglican sau catolic care respectă canoanele și ca urmare este admis să facă parte din consiliul episcopal), nimeni nu se încumetă să explice. Termenul este, tabu și printre profesori, care îl rostesc „cu venerație”. Cu totul, lista completă a „canonicilor” cuprinde 17 nume de scriitori, singurii, se pare, acceptați de sistemul educațional actual.
Dornic să aflu ce și cât mai știu elevii de gimnaziu despre „canonicul” Eminescu, m-am deplasat de Ziua Națională a Culturii la o școală „de cartier”, din Prelungirea Ghencea, veritabilă „zonă gri” a capitalei, amestesc de blocuri comuniste coșcovite de vreme, case de țară risipite aleatoriu pe străzi fără canalizare și vile țanțoșe din care pleacă în fiecare dimineață mașini pline cu copii, ai căror părinți preferă școlile mai cochete, din Drumul Taberei. Coșmar al șoferilor și etern subiect de dispute și promisiuni electorale, Prelungirea Ghencea pare azi locul „ideal” unde se poate vorbi despre Eminescu. Și totuși, Școala Gimnazială 144, de pe o stradă cu nume poetic, Floare de Gheață, este surprinzător de elegantă, recent renovată și ascunsă într-un parc îngrijit. În Sala de sport, nu mai mare decât un ringul de dans al unui restaurant mediu din zonă, elevii, frumos aliniați în bănci, și cu profesorii lângă ei, ne privesc curioși, parcă și ei mirați că se mai poate spune ceva despre Eminescu, într-o zi când la București a început să fulguiască rar. Directorul școli, profesorul de istorie Dragoș Marinescu este și el emoționat când își prezintă musafirii „de la centru”: profesora de română Corina Bran, directoarea-adjunctă a Palatului Național al Copiilor, profesoara de actorie de la UNATC, dr. Mihaela Bețiu și pe subsemnatul, jurnalist și eminescofil „amator”. Sufletul întâlnirii este însă profesoara de istorie, pensionară, Elena Fântâneru, cea care se încăpățînează să organizeze în școlă un Cerc dramatic, în care speră să-i atragă pe copii către mirajul poeziei și al literaturii. Evident, aflu din nou că Eminescu este un autor „canonic”, și de aceea trebuie „învățat”, iar Mihaela Bețiu atacă problema „spinoasă” a recitărilor ocazionale, patetice și zgomotoase, din Eminescu, de care am avut parte din abundență în aceste zile. Sfatul specialistei este că Eminescu trebuie „rostit” , frazat natural, iar nu „strigat” pur și simplu, ca pe un bocet sau o imprecație. În acest sens, ne oferă și câteva exemple de frazare armonioasă, firească, din poezia eminesciană. La rândul lor, câțiva copii, sub ochii atenți ai profesoarei de la Cerc rostesc destul de cursiv și lipede câteva poezii arhicunoscute. „Când mai aveți timp să lucrați cu copiii”?, apuc s-o întreb pe profesora, mai emotivă decât elevii ei. „Sâmbăta dimineața, vine răspunsul, căci atunci elevii sunt mai liberi”, vine răspunsul, care mă pune pe gânduri. Chiar așa de strictă să fie noua „curriculă canonică”, mai încuietoare decât „noema noematică” din anii studenției mele? Și apoi mi-am amintit de Eminescu, pedagogul, cel care spunea: „O direcție realistă a școlalelor trebuie să țină seama de trebuințele reale ale societății”.
Experiența se repetă și a doua zi, când particip la Emisiunea Caravana isteților, de la Postul Nașul Tv, în compania actriței Doina Ghițescu și a doctorului în istorie Florin Șandru. Câteva concluzii: ca să poată recita cursiv O, rămâi, La mijloc de codru des, Ce te legeni, codrule sau Somnoroase păsărele etc, ca să nu mai spun de un repertoriu mai îndrăzneț, elevii de gimnaziu, indiferent de școla unde învață, au nevoie de ediții corecte și de profesori inimoși care să-i ajute să treacă dincolo de „canonul” Eminescu, să-i învețe să iubească cu adevărat poezia și să le-o explice pe înțelesul lor. În esență, Eminescu nu e „canonic”, ci de-a dreptul Național. Și așa ne întoarcem iar la „lecția” pe care Eminescu, pedagogul de această dată, ne-o oferea „gratis” în paginile Timpul-ui de odinioară: „O carte (de citire – n.n.) e o enciclopedie națională. Din ea se revarsă, fără nicio silă, în mii de capete, iubirea de trecut, ce transformă o masă de indivizi într-un popor ce susține o țară”. Parcă sună altfel, nu? și nici „canonicul” nu mai pare o sperietoare.
Marian Nencescu