Anul trecut, în 2020, s-a stins din viață, pe neașteptate, în plină maturitate creatoare, am spune, gânditorul, eseistul și dascălul iubit al întregii generații ce a studiat, după 1990, la Facultatea de Filosofie din București, profesorul și academicianul Alexandru Surdu, cel care, din respect pentru tradițiile românești, a ales să ducă mai departe năzuințele milenare ale latinității orientale.
Se spune că marile întâmplări ale vieții țin de destin. Profesorul Alexandru Surdu, însuși, afirma cândva că „e bine” că marele nostru poet și gazetar Mihai Eminescu nu și-a continuat îndeletnicirile filosofice, așa cum ar fi dorit, poate, Titu Maiorescu, preferând să-și valorifice talentul în poezie și publicistică. E adevărat, în acest fel, tagma filosofilor a pierdut cu siguranță un potențial filosof de „formula unu”, cum obișnuia profesorul Alexandru Surdu să spună, dar literatura a câștigat, cu siguranță, un poet unic. Această pildă rămâne valabilă, deopotrivă, și în cazul profesorului Alexandru Surdu care, fără să zăbovească prea stăruitor în câmpul eseisticii și al publicisticii, unde, judecând despre câte a scris și a publicat de-a lungul unei vieți, a avut rezultate remarcabile, a preferat să urmeze calea spinoasă a filosofiei, studiind în special artileria grea a acesteia, logica. Dacă în cazul lui Eminescu, tocmai enciclopedismul său filosofic i-a deschis calea spre marea poezie, cu atât mai stăruitor și pilduitor rămâne efortul profesorului Alexandru Surdu de a înțelege literatura, cu deosebire creația eminesciană, prin prisma filosofiei.
Și, cum orice drum pornește de la primul pas, pentru mine Calea cunoașterii personalității și, aș spune, a resorturilor intime ale creației profesorului Alexandru Surdu, a început târziu, după 2000, când, în nemărginita Domniei sale generozitate, am fost chemat să lucrez la Institutul de Filosofie, al Academiei Române. A fost pentru mine, s-ar putea spune, o întâlnire „magică”, similară, în eternitate, poate doar întâlnirii Profesorului Alexandru Surdu cu Constantin Noica, din 1965. Povestită de mai multe ori, cu prilejuri și în împrejurări diferite, întâmplarea respectivă a căpătat cu timpul, contururi de-a dreptul mitice: „Nu-mi aduc bine aminte dacă era primăvară, sau toamnă. Din mașină coborî un omuleț zgribulit, îmbrăcat într-un loden, cum se purta pe atunci, cam lung și foarte șifonat, care și-a scos din buzunar o bască albastră, și ea șifonată, rezemându-se, apoi, de gard. Era slab, cu obraji căzuți, palid și întunecat la față și se vedea că nu are dinți – Ăsta e Constantin Noica! rosti mirat Anton Dumitriu. Toți am rămas înmărmuriți. În încăpere se lăsase o tăcere apăsătoare și parcă era mai cald. În curte, ridicându-și gulerul de la loden, Noica parcă se ferea de ceva. Atunci, omulețul a întors privirea către mine. Mirat, speriat, nu știu. Dar am simțit că privirea lui mi-a pătruns în suflet și că va rămâne acolo pentru totdeauna” ( Eminescu și filosofia, Editura Ardealul, 2020). Privind retrospectiv lucrurile, pot spune cu mâna pe inimă, că și eu am simțit același fior tainic, atunci când, parcă într-o doară, la o întâlnire de rutină, m-a întrebat: – Nu vrei să lucrezi la noi?
Îmi amintesc bine, fiind consemnat și în cartea sa, Filosofia ca o sărbătoare, momentul ultimei agape comune, de Dragobete, în 2019. Alexandru Surdu se născuse la 24 februarie 1938, în familia lui Alexandru Ioan Surdu, fost maistru tâmplar la un atelier de mobilă – justificînd, astfel, și etimologia numelui, ce vine de la profesia de surducari, tăietori de lemne, a stămoșilor săi – și al Elenei, născută Ghimbășan, mama iubită căreia, peste ani, fiul recunoscător îi va dedica eseul Dragobetele, povestea iubirii la români, cea mai aleasă tâlcuire scrisă vreodată despre forțele neștiute, bune și rele, „psihice și parapsihice”, ce ne-au condus și poate ne mai duc în continuare, cu sau voia noastră, destinul. Chiar și fizic, profesorul Alexandru Surdu era o întruchipare a Zeului Dragobete. Înalt, blod, elegant și manierat, știa să ascundă exigența sub o glumă și dojana sub o pildă cu adâncimi nebănuite.
Tot în amintirea mamei sale, Alexandru Surdu obișnuia să-și serbeze onomastica, în preajma Dragobetelui. Era mai mult decât o aniversare. Era un veritabil Banchet filosofic, animat de o mână de prieteni și colaboratori, filosofi, filologi, dar și intelectuali de alte profesii, inclusiv teologi, care obișnuiau, la un pahar de „cocărț” popesc, să depene împreună, sub privirile îngăduitoare și încurajatoare ale gazdei, povestea iubirii la români, așa cum numai Profesorul Alexadru Surdu o tâlcuise în cărțile sale. Era un răsfăț al gândului și al clipei, era o veritabilă sărbătoare a înțelepciunii. Atunci am înțeles mai bine semnificația pe care Profesorul Alexandru Surdu o acorda convivialității civilizate, prieteniei superioare, dialogului deschis între oameni diferiți ca vârste și pregătire, dar situați cu toții sub aripa ocrotitoare a bufniței Minervei. Asta pentru că, între multele daruri cu care natura îl înzestrase: energie creatoare, strălucire intelectuală, generozitate și adâncă pătrundere a firii omenești, Alexandru Surdu era, mai presus de toate un excelent și neobosit tovarăș de dialog. Din aceste resorturi tainice ale sufletului său mereu însetat de prietenie, s-au născut și aceste pagini, rispiri de gând și frânturi de idei, pe care Profesorul le oferea generos și altruist celor apropiați, laolată cu îndemnurile de pe/trecere aleasă.
Despre copilăria sa, Profesorul vorbea puțin și rar, așa că nu putem decât să ni-l imaginăm, ca pe un nou Eminescu, văzut aievea de Constantin Noica: „Era un tânăr care trebuie să fi știut multe din cărți, dar și ceva pe deasupra învățăturii cărților. Înainte de a cunoaște gândirea lui Kant și înțelepciunea lumii, întâlnise alte câteva lucruri esențiale. Cunoscuse, în anii copilăriei și adolescenței, pădurea și apele, afecțiunea maternă, binefacerile și îngrădirile școlii, cunoscuse prietenia, dragostea dar și prețul singurătății în sânul firii și al cărților, cutreierase adesea pe jos, în intimitatea aceea totală cu locurile și așezările, o parte a țării, întâlnise omul de aici, plătise cu dezamăgiri și lipsuri răzvrătirile sale”. Asemeni adolescentului Eminescu, și adolescentului Alexandru Surdu i-a fost hărăzit același destin rătăcitor, în căutarea absolutului filosofic. Absolvent de zece al Facultății de Filosofie, cu o teză despre Dialectica abstracției, susținută cu profesorul „iubit”, Radu Stoichiță, primul gânditor de la noi preocupat de stabilirea unei terminologii filosofice în acord cu limbajul contemporan, Alexandru Surdu și-a continuat parcursul profesional la Centrul de Logică, unde a lucrat sub îndrumarea academicianului Dan Bădărău, primul cercetător, la noi, al Filosofiei lui Dimitrie Cantemir, apoi la Institutul de Filosofie…
Atunci, în condiții niciodată descifrate pe deplin, căci țin de destin, de acea chimie secretă între oameni, s-a produs, iremediabil, apropierea de Constantin Noica, și de Eminescu, implicit: „Am fost „colegi” la Centrul de logică, și am fost poate cel mai apropiat colaborator al lui din vremea aceea. Când m-a întrebat dacă vreau să-l ajut la transcrierea manuscriselor lui Eminescu de la Biblioteca Academiei, am fost, firește, de acord, și m-am prezentat la Bibliotecă”, mărturisea Profesorul, în cartea Comentarii la rostirea filosofică (Editura Ardealul , 2020).
Începând, așadar, din 1964, când a debutat în publicistică cu o serie de texte filosofice, în limba germană, publicate în Analele Universității București, Seria „Acta logica”, și până în ultimele clipe ale vieții, aș spune, gândul Profesorului Alexandru Surdu a fost tot către cărțile sale, cărora nu înceta niciodată să le găsescă o înfățișare cât mai elegantă, în acord cu conținutul lor elevat. Desigur, în acest context, interviurile ocupă un loc aparte în bibliografia sa, majoritatea datând din intervalul 1995-2020, când profesorul Alexandru Surdu a elaborat un adevărat corpus unitar de răspunsuri și intervenții, scrise ori televizate, rod al contactului nemijlocit cu realitatea socială, în care Profesorul era pe deplin ancorat, dar și în acord cu exemplul lui Constantin Noica, el însuși un mare și generos risipitor de idei.
Referindu-ne la vocația de partener de dialog publicistic a lui Alexandru Surdu, gândul ne duce, inevitabil, și spre calitatea sa de editor al operei eminesciene. Cercetarea și „ordonarea” mulțimii de însemnări manuscrise ale poetului, rămase în forme „haotice” în Caiete, concretizată în editarea volumului XV, al Operelor (ediția Perpessicius), intitulat Fragmentarium, i-au oferit Profesorului prilejul de a înțelege rolul și importanța unor texte poate mai puțin profunde, dar cu totul lămuritoare asupra intențiilor și proiectelor unui scriitor atent cu destinul și cu posteritatea sa. Lucrând independent la acest volum, Alexandru Surdu a avut intuiția că, prin „ordonarea” artistică a „cosmosului original din care s-a născut universul poetului”, Eminescu „în felul său miraculos”, ne-a lăsat drept moștenire „impresia putinței de a trăi în universuri paralele”, dublată însă și de descrierea/transcrierea simultaneității trăirilor pe care le-a avut. Același sentiment îl avem noi azi, citind, cu o cuvenită detașare, datorată timpului și săvârșrii evenimentelor ce le-au provocat, aceste dialoguri postume.
Vorbind despre Fragmentarium, văzut ca „răsfirarea unui ghem simultan”, Alexandru Surdu, observă că, la Eminescu „atât torsul cât și fuiorul țin tot de una”, cu alte cuvinte poetul, odată cu fiecare cititor în parte, „toarce firul timpului”, urmând ca fiecare să constate propriul adevăr. A vorbi despre caer, și implicit despre Kaios și Kronos, cei doi fii ai Eternității, înseamnă a accepta observația lui Titu Maiorescu după care timpul are o încărcătura filosofică. Aceeași încărcătură o întâlnim și în interviurile lui Alexandru Surdu, filosofia sa fiind decelată deopotrivă în eseistică, ca și în publicistică, semn că Profesorul a trăit starea de „întoarcere” spre muntele „tată”, spre izvoare și spre obârșii, în chipul cel mai firesc. Istorie? se întreaba cîndva, Alexandru Surdu. Desigur, dar istoria trăită, căci istoria adevărată e voință, nu e teorie.
Filosof de formație sistemică, poate ultimul maiorescian dintr-o serie ce a dat culturii românești atâta strălucire, Alexandru Surdu rămâne pentru contemporani un „semădău”, ce dă semne despre ce e mai bun și mai frumos în „caierul” timpului nostru, acum și un eternitate.
Marian NENCESCU