Ieri a apărut vestea tristă a plecării (pe 12 ianuarie a.c.) spre cealaltă lume a poetului, jurnalistului, animatorului cultural, vârf al exilul românesc canadian George Filip, poate nu întâmplător plecat înaintea aniversării Zilei de naștere a lui Mihai Eminescu, pe care l-a iubit profund și căruia i-a dedicat mare parte din creația sa literară și din activitatea atât de vie desfășurată în cadrul comunității românești din Canada. Este unul dintre cei mai importanți poeți români ai exilului din acest colt de lume, autor al 36 de volume de versuri, stabilit în Canada în 1982, din 1984 în Montréal. Născut în comuna Tuzla (Constanța) la 22 martie, în anul 1939, descendent (dinspre mamă) al lui Octavian Goga, emigrat în 1979, ajuns în Canada în 1982 (după peregrinări prin Austria, Germania și Franța), inima i-a rămas în țara de obârșie, declarând deseori că „Marea a fost a doua mamă a mea… Marea mea cea Neagră”, așa cum nu și-a părăsit limba și nici credința mărturisind că „Am gândit și scris mereu în limba mea cea maternală”, „ajuns pe malul celălalt al speranțelor mele… n-am uitat niciodată că Dumnezeu este cu noi!…”.
Stabilit din 1984 la Montréal, înființează Centrul de Cultură Română, fiind unul dintre membrii fondatori ai Asociației Scriitorilor Români din Canada, redactor la emisiunea de radio locală in limba română, la revista „Luceafărul” și revista multietnică „Humanitas”, director la Centrul Cultural Român, fondator și director cultural al primei televiziuni în limba română din exil „Teleromânia” (întemeiată în 1982) până la dispariția acesteia, colaborator la prestigiosul ziar „Observatorul” din Toronto (a cărei conducere l-a declarat pe Mihai Eminescu mentorul spiritual), la „Candela de Montréal”/ „Chandelle de Montréal”, nelipsit de la întâlnirile culturale organizate în Montréal, Toronto, la cele desfășurate la celebrul Câmp Romanesc de la Hamilton, cunoscut de românii canadieni cu apelativul „Poetul”. Recunoscut și apreciat ca fiind cel mai important poet al românilor canadieni, George Filip privește totuși cu amărăciune despre neunirea confraților săi, calificându-i ca „un trib pestriț de dezrădăcinați, debusolați, divizați” (vezi volumul omagial „George Filip din Pontul Euxin”, 2009), deși se poate afirma că cea mai activă comunitate pe teren cultural și spiritual este tocmai cea din Canada, dovadă cele cinci monumente dedicate lui Eminescu, Câmpul Românesc de la Hamilton, revistele, intensa activitate scriitoricească, publicistică etc.
Opera sa literară cuprinde numeroase volume de versuri (și eseistică), între care: „Matematica pe degete” (1974), „Anotimpul legendelor” (1975), „Desant satiric” (1976), „Drumuri de balada” (1977), Poeme pribege (1982), O fugă din hazard (1989); Era confuziilor (1993), Poeme răzleþe (1994); Zei fără „Zei fara armuri” (1996), „Poemes sur feuilles d’erable” (1998), „Era confuziilor” (1993), „Din taine” (1999), „Diana” (2002), „’89 Poeme indoliate” (2002), „Vad lumina” (2003), „La planet plate – Poemes” (2004), „Singur impotriva destinului” (2004), „Aezii privesc” (2005), „Zilele săptămânii” (2005), „Din oglinda” (2005), Metafore risipite (2006), „Țara din lacrima” (2006) Eliptica (2007), George Filip din Pontus Euxin (2009), Om de povară ( 2010), Și toamna vine (2010), ,,L’ere de poetes –Era poeților” (2011), ,,POEME” (2012), ,,REGALA” (2012), „Fântîna dorurilor” (2012), „Top Secret (2013, satire), Axiome (2013) ș.a.
„Poezia este chintesenţa chintesenţelor unor stări şi trăiri ale poetului …Eu sunt convins că poezia pluteşte în aer şi poetul n-are decât s-o culeagă şi s-o pună pe hârtie… totul ne este dăruit de Dumnezeu, Omul trebuie să fie doar receptiv… scriu mereu şi inspiraţia mea este DIVINITATEA”, mărturisea George Filip într-un interviu realizat de Octavian Curpaș, cu ocazia aniversării a șapte decenii de viață.
Iubirea lui pentru Eminescu, pe care-l numește „ fratele meu MIHAI”, mărturisită de-a lungul existenței sale scriitoricești, se traduce în zeci de poezii dedicate, recitate, în articole, conferințe ținute, dacă ar fi să amintim doar „Eminescu – Comentarii” (Montréal, Ed. Personală), „EMINESCU – Poetul national” (Montréal, Ed. Personală, 1989) și, mai ales, volumul „Scrisori spre cer. 39 de elegii pentru Mihai Eminescu”.
A rămas notoriu momentul cand a recitat, desculț, o poezie creație proprie în fata statuii lui Eminescu – Monumentul în bronz al lui Mihai Eminescu, sculptat de artistul basarabean Vasile Gorduz, amplasat în Place de la Roumanie (Piața României) din Montréal.
Dezvelirea acestui monument, petrecută pe 19 sept. 2004, în cadrul unor festivități de marcare a „100 de ani de prezență românească în Canada și 25 de ani de relații diplomatice”, a centenarului comunității românești din Nord America, a fost un eveniment care a adunat sute de români canadieni, fiind prezenți primarul Montréalului, înalți demnitari ai diplomației statului român, Pe plăcuța de pe piedestalul statuii sunt inscripționate două versuri de „o frumusețe statuară” din capodopera eminesciană „Odă (în metru antic)” (publicată în 1883 în unicul volum antum Poesii) – „Eternellement jeune,/ envelopée dans ma cape…” traduse în franceză și în engleză (de Adrian G Sahlean). La inaugurarea statuii, poetul George Filip s-a dus desculț, cu pâine caldă și vin, s-a înălțat până sub fruntea lui Mihai, numindu-se „fratele” acestuia, declamând versurile: „Doamne – Mihai, să mă ierți c-am venit;/ dulcele târg are toamnele bete./ Ți-am adus un ulcior și-un colac rumenit; /Poate ți-e foame, poate ți-e sete…” („La teiul domnului Mihai”).
În revista „Candela de Montréal”/ „Chandelle de Montréal”(înființată în 1997 pe lângă Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montréal), George Filip a publicat grupaje de versuri închinate lui Eminescu, alături de alți poeți importanți din Montréal: „a căzut o stea din cer / – un semn divin,/ c-a plecat poetul/ -înger spre Amin./ /sus – la poarta ceriului, /Domnul MIHAI,/ a dus doinele străbune/ de pe plai.// Dormi în pace EMINESCU,/ lerui…ler/ te jelim cu flori albastre/ la rever./ te iubim și-n cerul bun / nu ne uita;/ fie binecuvântată steaua Ta!”- „A plecat Mihai”…).
Poetul George Filip, cel care care declara „eu sunt un locotenent al românismului”, este autorul volumului „Scrisori spre cer: 39 de elegii pentru Mihai Eminescu”(Râmnicu Vâlcea, Ed Antim Ivireanul, 2016), în prefața căreia scriitorul Ioan Barbu afirmă că „Aceste Scrisori spre cer alcătuiesc o carte unică în literatura română… ”, tocmai pentru că cuprind câte una pentru fiecare an ars de „Poetul Nepereche”, pe „planeta aceasta tristă și rece”.
„Doamne Mihai, te naști-renaști mereu, /Mileniul nostru este trist și greu, /Efervescența e un act anost/ Și legea lumii nu-și mai are rost./ Nu mai doinesc fecioare la izvor,/ S-a ofilit în grai cuvântul DOR,/ Potecile prin codri s-au uscat,/ Românii-n pribegie au plecat…// Bine-ai venit Mihai-luceafăr clar./ Din nou vom vinde panglici la ziar,/ Dar slava ta se suie-n zări albastre, /Țâșnind etern-din inimile noastre!” („Mihai Printre Români – la Montreal”); „Mihai al nostru nici nu are vârstă./ Prin versul meu ce astăzi vi-l aștern/ Vă spun să spuneți la urmașii voștri/ Că EMINESCU e un sfânt etern.” – „Mihai Eternul”. Este autorul grupajului „Poezii pentru Eminescu” (2014), al poeziei „Orație, Mortua Est…” („din an în an,/ ca un colind/ Mihai – te plâng / femei… jelind./ să fii și-n cer,/ ca pe pământ,/ un om frumos,/ un înger sfânt./ să fii prin cer/ înger frumos,/de-a dreapta lui Iisus Hristos.”) din volumul de poeme ,,ªi toamna vine” ( Ed. Destine).
Apreciat unanim drept „poetul comunităþii”, George Filip este cel care a descris liric condiția dureroasă a exilatului în volumul „Țara din Lacrimă” („Ploua din timpul vulnerabil/ Potop năuc din Ararat;/ Noi suntem emigranți, noi suntem/ Trădarea care ne-a salvat…/ Ploua din timpul vulnerabil/ Și nu mai știm să ne iubim/ Migrând spre tainele speranței/ Și pribegim… și pribegim), în versuri de mare sensibilitate (,,Departe, în Carpați ne este casa,/ Intre albastrul Mării și -ntre nori;/ De ce ne-ai blestemat cu doruri, Doamne/ Și ne-ai făcut pribegi – colindători?” – „Colinda pribeagă”)
Într-un „Interviu Postum” despre Eminescu cu sculptorul Nică Petre, autorul acelei capodopere „Rotonda Scriitorilor români din Exil” în centrul căreia stă un Bust monumental al lui Mihai Eminescu, realizat lângă statuia cioplită de la Câmpul Românesc din Hamilton (alăturat ca valoare și importanță de Arhiescopia „Vatra”, USA și Biblioteca de la Freiburg, Germania), poetul George Filip scria: „- Prietene, hăt… de departe vin la tine,/ La Hamilton – pe românescul plai,/ Să-mi spui ce știi mai bine și mai bine /Despre poetul nostru drag – Mihai?/ … Și Nică se dă jos din nemurire./ Sfântul Mihai ne-ascultă dintre stele./ – Poetule, las vouă moștenire/ Cel mai frumos copil al dălții mele”. Celor care se străduie încă să dărâme statuia de Poet național, poet iubit, li se adresează din înaltul superiorității creatorulului „Luceafărului” : „Frate Mihai, fii blând și-ascultă-mi iota:/ tiranii tâmpi te urcă pe Golgota,/ și dacă e așa… o! ce frumos: / vei sta pe veci de-a dreapta lui Hristos”(„Mihai spre Golgota”).
„Volum cu iubire” este un volum omagial 80, apărut în 2019, o inițiativă lăudabilă de cuprindere a operei acestui creator român și canadian totodată.
A pleacat la întâlnirea cu idolul său, Mihai Eminescu, aproape de aniversarea nașterii lui, declarată Ziua Culturii Naționale, parcă șoptind versurile scrise din marea iubire pentru creația lui:
„Glas de ursitoare”
Ai coborât, MIHAI, pe-acest pământ
din cerul tău cu aștri și cu stele,
te-am așteptat – cu graiul tău cel sfânt,
să ne scrii limba-n blânde menestrele.
Doine aveam, balade, strigături
și lăutari, cu cobze și cu naiuri.
Bărbații hâtri, cu cimilituri,
știau să cânte ale noastre plaiuri,
dar nu aveam un astru, te-am dorit
să dai grăirii noastre formă clară,
poetul nostru drag – și ai venit
pe țară, cea mai sfântă primăvară.
Prin staulul tău cald din Ipotești
în scutec te-nfășară muze bune,
care-au citit în aștri că tu ești
rapsodul nou al pildelor străbune.
Pădurea verde te-aștepta și ea
și munții falnici te chemau din zare,
Tu, prunc frumos, aveai pe frunte-o stea
ce te-a sortit să nu ai alinare.
Ai pus, Mihai, în graiul nostru rost
dar oameni hâzi te prigoneau prin soartă.
Maica-natură ți-a fost adăpost
și-n veci – destinul ți-a deschis o poartă.
Și ne-a fost dat ca pruncul cel bălai,
din acest Om de seminție – teafăr,
s-aducă-n limba noastră un MIHAI
și-n poezia lumii – un LUCEAFĂR.
A plecat adresându-se din drumul spre stele iubitorilor literaturii și culturii române: „Cititorilor noștri (…) le urez tinerețe fără bătrânețe. Și dacă nu sunt cuminți, le voi spune fluvii de versuri, să vadă și ei ce-nseamnă să-ți zică lumea POETUL. LA REVEDERE!”
Catinca Agache
(„Observatorul”, Toronto)