Victor Hugo afirma: „A iubi înseamnă a nu cunoaşte orgoliul şi ura”. Din păcate, societatea noastră-i plină de orgolioşi, absolut convinşi că, pentru toate relele care li se întâmplă, sunt vinovaţi întotdeauna alţii.
Aşa că, aceştia îşi formează, de multe ori, nişte gânduri neadevărate şi, fără să-i intereseze care este, de fapt, realitatea, se supără atât de tare, încât, dacă afară plouă îi de vină cerul, dacă zboară prin casă vreun ţânţar, vina-i a vecinului, iar dacă se sparge un borcan – e de vină toată republica.
Dar, oricât ai încerca să-i convingi că mândria lor nu are niciun rost, ei se mută dintr-o supărare-n alta şi îşi construiesc în mintea lor o cetate înaltă, în care nici măcar Dumnezeu nu are acces.
Însă aş compara acest comportament cu cel al unei servitoare, care în fiecare zi înjură şi blestemă razele soarelui doar pentru faptul că, în lumina lor se observă tot praful din casă. Iar după părerea ei, soarele ar trebui să răsară în altă parte şi nu acolo unde femeia dă cu mătura.
Numai că ceea ce nu realizează aceşti oameni mândri şi mereu nemulţumiţi este faptul că prin aceste supărări exagerate, care se iau de mână cu mândria şi înfumurarea, distrug tot ce există mai frumos între oameni.
Iar, ca să scăpăm de acest sentiment, ar trebui să urmăm exemplul păunului, care, fiind conştient de frumuseţea penelor sale, le admiră cât poate de mult. Dar, îndată ce acestea se strâng la un loc, pasărea se întristează, fiindcă abia atunci priveşte în jos şi dă cu ochii de picioarele ei negre şi urâte, care îi aduc aminte că frumuseţea-i trecătoare.
De acest lucru n-ar trebui să uite nici omul orgolios: toate trec şi nimic nu rămâne, decât bunătatea, iubirea şi iertarea. Ziua de mâine fiind mult prea departe sau s-ar putea să nu mai vină niciodată.
Doina Dabija