Undeva, în cartea „Simanei Haverut / Semne de prietenie”, Cleopatra Lorințiu folosește în descrierea unuia dintre artiștii căruia îi dedică un capitol expresia „om-orchestră” pentru a-i descrie talentele artistice, deschiderea culturală și multitudinea disciplinelor în care activează. Cred că aceasta expresie i se potrivește și ei însăși. Cleopatra Lorințiu este poetă, publicistă, realizatoare de filme și de televiziune, autoare de cărți de poezie, eseuri, memorialistică, interviuri și literatură pentru copii și a fost și diplomat cultural. Această ultimă branșă de activitate i-a prilejuit un stagiu de exact patru ani în Israel, ca directoare adjunctă a filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român.
Patru ani în care a lăsat o impresie deosebită și a contribuit semnificativ la una dintre perioadele cele mai interesante pentru ICR Tel Aviv, în pofida unor provocări dintre cele cu care s-a confruntat întreaga lume (pandemia și perioadele de izolare și de activități culturale doar on-line) sau dintre acelea specifice acestei tulburătoare și tulburate zone a lumii. A plecat lăsând în urmă nu doar amintiri ci și foarte mulți prieteni. „Simanei Haverut / Semne de prietenie” este a doua carte pe care Cleopatra Lorințiu o publică de la întoarcerea acasă care se concentrează asupra personalităților întâlnite aici, a operelor, activităților și contribuțiilor acestora în literatura și cultura israeliană și română și a legăturilor dintre acestea. O carte despre prieteni. Volumul a apărut în 2023 în colecția Biblioteca ASILR (Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română) și cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului României.
Probabil că este cazul să inserez aici și un „disclaimer”. Mulți dintre prietenii Cleopatrei Lorințiu despre care autoarea scrie cu atâta dragoste și pricepere sunt și prietenii mei. Pe câțiva alții nu-i cunosc personal, și volumul mi-a prilejuit și două descoperiri.
Interesul Cleopatrei Lorințiu pentru cultura israeliană de expresie sau origine românească datează dinaintea sosirii autoarei la Tel Aviv într-o funcție oficială.
„Printr-un început vântos de ianuarie 2015, îmi amintesc eu, înarmată cu o cameră de filmat cam desuetă, am debarcat în clădirea în care funcționa ICR-ul gestionat pe atunci de atât de activa şi inimoasa Andreea Soare. Prilej de-a filma scurte destăinuiri ale autorilor de limbă română din Israel şi-apoi de-a le însăila într-un documentar. Mă fascinaseră întotdeauna acei oameni care aflați departe de România, țineau cu dinții de scrisul în limba română. Ataşamentul meu faţă de cărțile acestor autori nu a încetat nici o clipă, deşi se pare că am avut de plătit în varii forme pentru această solidaritate. Dar propriile destăinuiri legate de acest lucru le voi publica eu cu alt prilej sau cum ar zice povestea, aceasta-i altă gâscă în altă traistă. ” (pag. 24-25)
Pe lângă entuziasmul inițial remarcați și doza de tristețe din finalul paragrafului. În ultimele săptămâni ale mandatului dânsei la Tel Aviv i-am luat un interviu al cărui primă parte a fost publicată de revista de cultură „Literatura de Azi”. La câteva dintre întrebări mi-a propus să amânam răspunsul pentru o data ulterioara, după întoarcerea acasă. Cumva, aceasta a doua parte a interviului nu s-a mai întâmplat. Nu am insistat. Poate că răspunsurile vor fi incluse în acea publicare ‘cu alt prilej’ menționată în textul citat.
Fiecăreia dintre personalitățile abordate în carte îi sunt dedicate câteva pagini. Câteva dintre capitole preiau sau dezvoltă articole publicate în reviste culturale internetice sau prefețele unor volume, dar majoritatea dintre ele sunt probabil originale. Materialul este organizat în trei părți. Cea mai consistenta dintre ele este prima parte (‘Cărți. Autori. Amintiri’), care include recenzii ale unor cărți scrise de autori israelieni însoțite de portrete ale autorilor. Este vorba despre cărți de poezie, proză, memorialistică și combinații ale acestora. Perspectiva este a poetei care scrie despre colegii săi în ale poeziei și a cititoarei avizate în alte genuri literare sau în jurnalistică.
„Nu eu sunt cea care poate califica sau evalua literatura autorilor de limbă română din Israel. Faptul că sunt interesată de aceşti autori e însă o realitate, faptul că doresc să punctez chiar şi prin propriile mele notații reuşitele lor literare vine şi din nevoia stringentă de a afirma că această producție literară contează, este făcută cu pasiune, devotament şi de foarte multe ori, cu talent. ” (pag.31)
Am scris și eu despre cărți ale unor autori israelieni care par că vor să închidă între coperțile aceluiași volum experimente literare, memorialistică, note de călătorie, comentarii culturale. Cleopatra Lorințiu identifică același fenomen și îl descrie în următorii termeni:
„Cred că aparițiile editoriale ale autorilor care trăiesc în Israel trebuie cumva parcurse într-o cheie diferită. Poate că pentru o carte publicată în România ne-ar fi contrariat juxtapunerea unor texte atât de diferite ca factură: interviu, rememorare, proză scurtă, notație emoțională din pagina de jurnal, critică de specialitate. Trăind într-o lume culturală exprimabilă în limba română oarecum de mici dimensiuni, autorii au nevoie să prezinte cititorilor lor o viziune diversificată, dar şi oarecum clarificatoare a scrisului lor, în ansamblul său. Ceea ce autoarea noastră a decis să facă în aceste vitralii. ” (pag. 59)
Când scrie despre poezie și poeți sau poete se simte o vibrație inevitabilă. Cărțile lui Moshe Itzhaki, Menachem M. Falek și Liviu Pendefunda (poet ieșean, autor al unui volum excepțional de poezie dedicat Ierusalimului) se bucură de recenzii generoase. Personalitatea cea mai impozantă sub semnul acestei muze este însă Maria Găitan Moses, al cărei portret și stil literar sunt trasate folosind o asumare personală:
„Sinceritatea şi limpezimea destăinuirii unor gânduri şi emoții fac din poeziile alese în această antologie o probă de onestitate poetică şi civică. Iată-mă așa cum sunt, pare a spune poeta Maria Găitan Mozes, aceasta a fost viața mea, cu bune și cu mai puțin bune, mi le-am asumat pe toate, şi aşa am străbătut aproape un secol de istorie, o viață marcată de apartenenţa sufletească la aceste două țări: România şi Israel. În prima, a cărei limbă maternă m-a format, am ajuns în clipa dramatică a războiului, ca refugiată din Basarabia. În a doua am ajuns prin propria alegere, aici trăiesc şi azi şi îi sunt recunoscătoare. Le iubesc şi le respect pe amândouă. Nu am aşezat între ghilimele această spunere pentru că de fapt nu poeta a rostit-o, ci asta am înțeles eu că ar vrea dumneaei să spună prin opera ei literară. Franchețea cuceritoare, ritmul suplu al versului, seninătatea ei în fața încercărilor vieții fac casă bună în poezii limpezi, clare, cu exprimare adeseori succintă, esențializată şi potrivită cu exprimarea în limba ebraică. ” (pag.42)
O relație specială s-a născut din întâlnirea dintre Cleopatra Lorințiu și academicianul Jean Askenazi, căruia îi este dedicat un frumos capitol al cărții, poate cel mai frumos. Expert reputat în domeniul neurologiei, omul de știință Jean Ashkenazi este și un savant umanist, un spirit enciclopedic care navighează între culturi și domenii intelectuale dintre cele mai diverse.
„Am spus, emoționată, la un moment solemn dedicat aniversării domnului Askenazy că pentru mine el este un savant care îmi aminteşte o stirpe unică: precum Pico della Mirandola sau, mai târziu, uluitorul Matila Ghyka şi al său număr de aur. Căci el are capacitatea de a crea conexiuni grație vastei sale culturi şi a spiritului inventiv. Conexiunile acestea relevă până la urmă idei uneori surprinzătoare, alteori copleșitoare, uneori par atât de evidente (de felul, cum de nu m-am gândit până acum?) sau pur şi simplu te pun pe gânduri, te trimit în bibliotecă, la raftul cu cărți adevărate, cu cărți grele, spre calea de a afla şi înțelege cu sudoarea frunții iară nu luând din internet de-a gata făcute de alții, o cultură la a doua mână. ” (pag.35)
Autoarea observă că multe dintre persoanele și personalitățile întâlnite în Israel au biografii neobișnuite, marcate de povești surprinzătoare. Unul dintre exemplele evocate în carte este cel al Veronicăi Rozenberg, matematiciana din Haifa care și-a dedicat o parte din viață reabilitării figurii tatălui său condamnat pe nedrept într-unul din ultimele mari procese anti-evreiești din Europa de Est și recuperării istorice a adevărului despre procesele economice intentate inculpaților, aproape toți evrei, funcționari în Comerțul Exterior la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60.
„Iată aşadar cine semnează aceste note de călătorie, amintiri şi reflecții: o matematiciană care a lucrat în IT, şi-a dat un doctorat în economie, vorbeşte perfect româna şi este cetățean israelian. În plus, de o tenacitate care ar îndreptăți-o să predea cursuri motivaționale corporatiştilor de azi. … Asta da poveste! Câteva zeci de ani pe altarul iscodirii trecutului din arhive şi a căutării adevărului care să clarifice disculparea tatălui ei. În „Baltagul” ei personal, Veronica Rozenberg avea să se lupte cu ițele proceselor politice ale epocii, fără să se lase intimidată. ” (pag.46)
Capitolul final al primei părți a cărții este dedicat lui Mihail Sebastian și Teatrului Karov, înființat de Nicu Nitai, care a pus în scenă la Tel Aviv dramaturgia autorului evreu din România. Cele câteva paragrafe despre biografia scriitorului și dramaturgului care a reușit atât de multe în 38 de ani, lăsându-ne să visam la ceea ce ar fi putut realiza într-un rest de viață sunt excepționale. Observația despre cele trei nivele de lectură ale Jurnalului oferă o cheie inedita în citirea acestei cărți unice în literatura și cultura română. Capitolul însă mai are un motiv suplimentar de mare interes. Povestind despre un eveniment dedicat lui Sebastian într-o perioada de încordare, cum sunt atât de multe în Israel, Cleopatra Lorințiu relatează despre o experiență care este din păcate prea familiară israelienilor, dar este complet necunoscută majorității românilor:
„Sincer, în viața mea nu am fost pusă în situația de a face un discurs fie el şi scurt, sub amenințarea alarmei… Am lucrat în televiziune mai bine de 25 de ani, exista tensiunea directului, posibilitatea spargerii unui reflector, a alunecării decorului, a defectării camerei de luat vederi, a căderii internetului…, în fine, tot felul de „primejdii” ale meseriei. Asta, cu alarma şi rachetele bubuind deasupra capului, distruse de excepționalul sistem antirachetă supranumit Domul de Fier, nu o trăisem încă …” (pag.73)
A doua parte a volumului are frumosul nume „Fă rai din ce n-ai! ”. Este vorba despre titlul unei expoziții organizate intre mai și octombrie 2023 la Bistrița-Năsăud și la Bacău, cu lucrările uneia dintre artistele israeliene pe care Cleopatra Lorințiu a avut ocazia să o cunoască – Suly Bornstein Wolff. Pe lângă valoarea însăși a actului cultural și semnificația artistică a evenimentului, reținem aici și elementul de continuitate. Întoarsă acasă și eliberată de constrângerile funcțiilor oficiale, ea continuă să păstreze și să dezvolte legăturile cu prietenii din Israel și să contribuie la lărgirea și consolidarea punților dintre cele două culturi.
Partea a treia și ultima a cărții se numește „Câteva emoții și semne” și în ea este reluată seria de relatări și portrete ale unor personalități culturale și artistice israeliene. Dacă în prima parte materialul cultural era compus în principal din cuvinte, rolul cărămizilor de bază ale expresiei artistice este luat acum de forme și culori. Sunt evocați câțiva dintre artiștii și artistele plastice plecați din România, care au avut și au impact în arta plastică israeliană. Dintre cei deja plecați dintre noi sunt evocați Marcel Iancu și Baruch Elron. Dintre artiștii și artistele care sunt activi în prezent sunt dedicate capitole lui Andy Ceaușu, Lianei Saxone Horodi și Bellei Rosenbaum. Portretele sunt, fiecare în parte, elocvente și expresive, iar talentele și contribuțiile artistice sunt descrise exact și empatic. Fiecare dintre acești artiști pleacă de la o formație și o bază emoțională românească pentru a sintetiza și decanta experiența personala în realitatea și pe fundalul artistic al Israelului.
„Într-o bogată tradiție a scriitorilor de limbă română trăitori în Israel şi buni umorişti, protagonistul nostru se manifestă printr-o explozie de viață, de energie veselă. Mare lucru să poți să faci publicul să râdă, să se destindă şi totodată să îi strecori mesaje… Pentru că Andy Ceauşu este şi un caricaturist de renume, nici nu îmi dau seama cum s-au transferat calitățile de la autor de text la caricaturist… sau invers. În lumea caricaturiştilor, Andy Ceauşu a luat premii peste premii, a făcut turnee, a dat dedicații și a vernisat expoziții. Este aşadar renumit. Omul-Orchestră continuă, persistă, nu se lasă intimidat de dificultatea glisării de la grav la hazos, de la spiritualizat la hohotul de râs al scheciului. Sincer, eu nu îi găsesc nici echivalent, nici asemănare acestui personaj singular care îşi împrăştie talentul în toate direcţiile. Să îndrăznesc o apropiere de un alt om-orchestră român, actor, caricaturist, regizor, scriitor: Horaţiu Mălăele? Poate că da. O dovadă a bogăției uimitoare a spiritului românesc. ” (pag.104)
„Aceste rânduri nu vor să se substituie unei cronici plastice, nu vor pretinde niciodată că sunt altceva decât ecoul în vorbe al impresiei pe care pictura Lianei Saxone Horodi a avut-o asupra mea. Omul e cu totul deosebit. Originală, cu inimă mare, nu menajează pe nimeni, e o cascadă de energie… Şi când se pune pe pictat… ei bine crează ceva indimenticabil. Pentru mine e cea mai frumoasă ilustrare a filtrului dragului de reperele româneşti şi de reperele Țării Sfinte. Împreună. În fericită alăturare. Ar fi atât de multe de spus despre pictura acestei artiste fără pereche. „Fără pereche” nu e o sintagmă mai colorată. Nu am mai întâlnit un asemenea pictor-personaj şi că să fiu sinceră am colindat multe ateliere şi multe galerii, am avut şi am în continuare prieteni pictori din multe țări. ” (pag.106)
„Ideea însă, cea a rimei dintre starea de nostalgie de România şi starea de realitate a Israelului, a urmărit-o toată viața. Din Fălticenii cei molcomi ai copilăriei, din dealurile idealizate ale preadolescenței nemţene, Bella Rosenbaum aduce în arta ei deplinătatea stării de contemplare a naturii, a peisajului generos, rotunjimea colinelor, acel clin d’oil aruncat unor căsuţe paşnice cocoțate pe versanți. Din Israel, Bella Rosenbaum ia impetuozitatea mării, incomparabila Mare Nostrum, farmecul vegetației mediteraneene, misterioasele țărmuri cu poveşti de când lumea, foşnetul brizei prin rozmarin, salvii şi acante ori oleandri şi apăsătoarele zile de hamsim,vântul fierbinte și prăfos al zonei, sau silueta ambarcațiunilor legănându-se în rada micilor porturi. Pictura ei are fluență, culoarea curge, ne ademeneşte, ne dăruieşte o stare de spirit. Marchează diferenţa între tern şi vivace, între banal şi scânteietor. Haideți să ne gândim cum ne oboseşte şi plictiseşte un discurs sacadat, poticnit, forțat al cuiva care nu are har, dar vrea să vorbească cu orice preț – şi cum, prin comparație, ne ridică, ne dă aripi un discurs fluent, neforțat, care vine din preaplin sufletesc! ” (pag. 124-125)
Lumea artistică și culturală israeliană are nevoie de astfel de perspective din exterior. Viața emigranților nu este ușoară în niciun loc din lume. Atunci când emigranții sunt artiști, dificultățile se amplifică pe de-o parte din cauza diferențelor de scoli culturale, a barierelor de limbă, a lipsei de relații sociale și a necunoașterii mediilor artistice din noua țară. Pe de altă parte se nasc noi oportunități, căci experiența emigrării și multi-culturalismul sunt ele însăși fermenți și surse de inspirație ale creației. Toate acestea se reflectă în experiențele scriitorilor și artiștilor evrei originari din România care trăiesc în Israel. Unii dintre aceștia sunt integrați foarte bine în cultura și arta israeliană de expresie ebraică, alții au ales sau viața a ales pentru ei să continue să se exprime în limba română, creând aici, în Israel, a treia comunitate vorbitoare și scriitoare de limba română din lume. Numeric și valoric aș îndrăzni să spun. De multe ori apar și conflicte și dezbinări, poate firesc la întâlnirea balcanismului cu levantinismul. Este nevoie, poate, de contribuții ca ale Cleopatrei Lorințiu și a încă câtorva critici literari cititori de literatură israeliană în limba română, pentru a ne reaminti și ceea ce ne unește – israelieni intre ei și în legătură cu cultura romana din care au plecat – și cât de originali și de valoroși sunt mulți dintre noi.
Cleopatrei Lorințiu nu putem decât să-i mulțumim și pentru această carte și pentru continuarea activității sale de prezervare și extindere a contactelor dintre literaturile și culturile din România și Israel. „Simanei Haverut” este o carte cu prieteni și despre prieteni. Pe dânsa o considerăm o prietenă dragă și sperăm ca așa să rămână pentru multă vreme. (filme-carti.ro)
Foto: Facebook