◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro17.04.2024

Lavinia Betea despre muzele emancipării. „Prințesele roșii”

Lavinia Betea a avut conducător de doctorat pe Serge Moscovici. Era parizian, ajuns în cultura  universitară din Brăila. Psihosociolog de renume mondial, publică un volum de „psihologie socială”, o știință de justificare a mistificărilor pe care societatea le creează. „Mașina de fabrica zei”! „Dacă nu are zei, adică pasiuni puternice și simboluri eficiente, o societate nu este capabilă să (se) mobilizeze..” Doar „conflictul reanimă credințele, stimulează pasiunile”. O societate cuprinsă în conflict „este necesară”; deoarece „apatia întreține deviația”. A cui apatie? A societății, a maselor. Concepția discipolului a devenit călăuză pentru Lavinia Betea în cărțile pe care le-a scris despre nomenclatura comunistă românească.

 

O cercetare sociologică serioasă generează teorii valoroase. Lavinia Betea (n. Hălmagiu), profesor de psihologie socială (și politică) are circa 30 de volume, preponderent axate pe probleme de politici recente și aflate în proces de uitare. Se ocupă de publicistică și conduce doctorantura în științele comunicării (la UBB) și umaniste (la Univ. Montpellier). A scris despre Ceaușescu și epoca sa, despre Gladiatorii lui Stalin, despre Tovarășa și Moartea unui lider comunist, despre Un Machiavelli românesc, despre Povești din Cartierul Primăverii, despre Mentalități și remanențe comuniste, precum și alte câteva lucrări despre psihologie politică. În aceeași tonalitate, recent, Lavinia Betea seduce librăriile cu volumul Prințesele roșii[1] (Corint, 2024), despre „femei și bărbați, părinți și copii în ideologia și cotidianul comunist”. 443 pagini, adresate istoricilor și psihologilor, filozofilor și jurnaliștilor, literaților și sociologilor. Carte ademenitoare prin titlu, atractivă prin fotografia de pe copertă. Lavinia este ea însăși o credibilă sursă de idei, interpretări documentate, excelând prin obiectivitate, coerență, virtuți literare, încât textul se citește cu plăcerea unui roman incitant, despre „o mașină de fabricat zei”.”Pasiuni ori simboluri”. Fete de decidenți comuniști. Ei nu reușesc, în propriile familii, să educe ”omul nou”: „exemplele din această carte demonstrează că nici măcar aceia care și-au propus să schimbe lumea … n-au reușit să-și modeleze urmașii în sensul dorit”. Beizadele ajung modele de vilegiaturiști ratați din punct de vedere al dorinței părinților de a le urma ideologia.  

Prințesele roșii sunt fetele lui Stalin, Gheorghiu Dej, Ceaușescu și a altor „unchi”: Svetlana Alliluieva Stalina, Lica Gheorghiu și Zoie Ceaușescu. Amănuntele biografice din copilărie, adolescență și căsnicii, comportamente moderne, date despre succesori și aspiranți la căsnicia unor bărbați cu „prințesele beizadele” asigură atractivitatea lecturii. Derivațiile matrimoniale sunt la fel de romanțioase. Marx este ademenit de aristocrata Jenny, fiică de baron, iar unul dintre fii e conceput cu menajera. Prietenul său, Engels și-a arătat cu adevărat prietenia, înfiindu-i acest al optulea urmaș. Engels trăia în concubinaj cu o muncitoare irlandeză analfabetă. Lenin și-a întreținut amorul liber și emanciparea sexuală cu Innesa, Kollontai și altele.

De reținut afirmația: „Evenimentele revoluționare le-au declanșat femeile”. Comunismul a fost sursa unei „adevărate revoluții sexuale”. La „om nou” – „femeie nouă, emancipată”. S-a mai atenuat și „sclavia domestică a soțiilor”. Svetlana, fiica lui Stalin, a urmat pasiunea pentru lectură, cultură, artă, cinema a tatălui. S-a căsătorit cu un coleg, student de etnie evreiască, de la Facultatea de istorie, Universitatea Moscova. Curând urmează alt ginere pentru Stalin. Cu multe infidelități. Svetlana se îndrăgostea adolescentin, iar „bârfele o taxau nimfomană”. Sexul trecea peste gradul de rudenie. Oricum era o neastâmpărată, „având o viață extraordinară și tumultoasă”, după cum o prezintă Rosemary Sullivan (într-o carte citată, cu prefața românească semnată de Lavinia Betea.). Va avea și o fiică, o nepoată americană, în urma măritișului cu W. Peters.

Abia la pagina 150 ajungem la Prințesele roșii din România. Ana Pauker, fiică de evrei rurali din ținutul Vaslui. La femeile „roșii”, „politica vine cu dragostea de mână”. Se căsătorește cu Marcel, fiu de ziarist, provenit din elita evreiască bucureșteană: „inteligent și carismatic, e un Don Juan în cercul femeilor cultivate, iubitoare de aventură și bărbați originali”. Marcel Pauker o cunoaște pe Ana (Hana), femeie de serviciul în birourile tatălui. Era „o frumusețe brună, cu trăsături voluntare și alură de amazoană puternică și curajoasă, adeptă a amorului liber, emancipată și liber-cugetătoare” (p. 168). După achiziții de copii cu bărbați de prin Moscova și Paris, Ana Pauker ajunge Ministru de Externe și Vicepremier la București. În 1950 era „cea mai puternică femeie în viață”. Moare în 1960 de cancer la sân, cenușa incinerării fiind împrăștiată. La pagina 200, ajungem s-o cunoaștem pe prima „prințesă roșie” româncă autentică: Lica. Vasilica Gheorghiu, fiica lui Dej. Surorii ei, mezina, îi ziceau Tanța. În 1950, Lica avea 22 ani și era ispitită de aventuri. Cartierul Primăverii era plin de „adolescente (care) s-au metamorfozat din rățușca modestă în lebăda maiestuoasă”. Lica a deprins gustul vieții, avea parte de servitori, „petreceri asigurate, plăcerea restaurantelor scumpe, bijuterii, blănuri și iubiți de dragul amorului”. Pentru domesticire, partidul e nevoit s-o căsătorească. I-a ales un șef de cabinet, „bine verificat, arătos, fără vicii, inteligent și de perspectivă”. (Tanți, sora sa mai mică, a făcut pasiune pentru unul din celebrii trupei Trio Grigoriu. Nu era onorabil pentru familia primului comunist. Așa că-l încurcă pe Grigoriu-ul îndrăgostit, la Arad, cu o prostituată.). Lica și-a început drumurile spre Paris pentru coafură, garderobă, spectacole, apoi în stațiuni de lux și se consumă într-o viață mondenă. Gospodăria de partid achita costurile. „Se bârfește că are mai mulți amanți deodată”. Un fel de Don Juan feminină. Îi plac artiștii și postura de mare demoazelă. Ciulei, regizorul, îi oferă roluri, în teatru, apoi în cinematografie, de prima donă, bine remunerată. „Nu e talentată, dar e mare-n tată!” Face o dramă pasională pentru un medic chirurg, dar căsătorit. Apoi o altă pasiune erotică, urmată de căsătoria cu directorul USR Brașov. Gheorghiu Dej înfiază nepoții Licăi, actrița fiind prea ocupată în studioul Buftea, cu filmările.

Am ajuns la ultima „prințesă roșie” și la mama ei, Lenuța. Fiica soților Ceaușescu s-a născut în 1949, avea numele Elena – Zoie, după numele unei femei partizan sovietic. Mama era „certăreață, pizmașă, rea, orgolioasă”, trecând direct de la primară la facultatea de chimie. Prințesele au crescut în „cartierul roșu”, de toate treburile și nevoile lor ocupându-se preferențial Gospodăria de Partid. Liceanca frumoasă și premiată a început să fie curtată de Petre Roman. Ca să potolească elanul adolescenților, Petrică e trimis la studenție la Toulouse, iar Zoie rămâne studentă la matematică în București. Apoi a devenit posesoare de doctorat cu teza „Extrapolări operatoriale”. Mai multe căsătorii și tot atâtea divorțuri. Ultima prințesă roșie moare la 57 ani, în 2006.

Esențiale subiecte de romane. Viața beizadelelor pare decupată din filme. Conflictul dintre generații e motorul societății, cum susține psihologia socială, prin scrierea lui Moscovici. Relatarea jurnalistei cu studii dense de psihologie și cu o preocupare constantă pentru sociologia decidenților, profesorul universitar riguros, exemplar prin conduită și profesură, Laviniei Betea e totodată un excelent talentat scriitor. Mânuiește informațiile cu harul artistului de cuvinte, dispune de o frazare scurtă și esențializată, își justifică afirmațiile cu citări selecte și frecventează arhive, cărți temeinice, jurnale, mărturii, coagulându-le într-un discurs coerent, atrăgător, fascinant prin grija pentru proprietatea cuvântului și farmecul sintacticii. Ca toate volumele sale, textele despre Prințesele roșii dispun de o ținuta științifică, argumentată și riguros exprimată, fiind călăuzită de promisiunea cronicarul: „Eu am să dau sama de ale mele, câte scriu”. Titlul e provocator și cartea va face o frumoasă carieră internațională, prin multiple traduceri. Binemerită să fie considerată cartea anului, având toate ingredientele și satisfăcând opțiunea multor categorii de cititori de pe un amplu eșichier intelectual și afectiv.

Mai sunt și alte derivații de la înzorzonarea „prințeselor roșii” cu scrupule morale. Dar uite asta face lumea, domnule, cum spune Will, în timp ce se-nvârte, se și roade. Iar rosăturile nu cad prea departe de osie.

 

      Anton Ilica

UZPR, Filiala Arad


[1] Lavinia Betea, Prințesele roșii. Femei și bărbați, părinți și copii în ideologia și cotidianul comunist, București, Editura Corint, 2024, 443 pagini.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *