Recentul Jurnal (2016-2021) al scriitorului CORNEL NISTEA (n. 6 august 1939, Valea Largă, com. Sălciua, jud. Alba) este al cincilea volum din seria începută în 2013 (Jurnal 1977 – 1984). Ținut, iată, vreme de 44 de ani, jurnalul reflectă un parcurs de viață matură și târzie, contribuind la mai buna cunoaștere a omului și operei sale, unul din scriitorii de prim-plan ai Transilvaniei de azi. Redactor fondator al revistei „Discobolul” de la Alba Iulia (din 1990, trimestrial-carte al Filialei ALBA – HUNEDOARA a Uniunii Scriitorilor din România), implicat de-a lungul vremii în destinele culturii din județul Alba și preluând în 2018, prin procedura de alegeri, mandatul de președinte al Filialei, dl Cornel Nistea (membru al USR din 2003) este autor de romane, de proză scurtă, jurnale, publicistică și eseuri.
A debutat cu proză scurtă în „Vatra” (1979), iar editorial cu volumul de nuvele și povestiri Focuri în septembrie („Cartea Românească”, 1984), cenzurat serios dar bine primit de critica literară. Scriitorul a mărturisit că, imputându-i-se caracterul de „literatură dușmănoasă” al scrierilor (într-un referat al cenzurii) și atenționat pe linie de UTC, dar și de indivizi din partea Procuraturii și Consiliului Culturii, a trăit un „moment de inhibiție” prelungit pe parcursul a 7-8 ani. A revenit în forță după 1989, când, alături de inimoși scriitori precum Aurel Pantea, Mircea Stâncel ș.a., reîncepe să scrie și să publice în nou-înființata revistă „Discobolul”.
Dintre scrierile d-sale putem aminti: „Inocența Șarpelui”, roman epistolar (2000, cu versiune franceză în 2005, „L’innocence du Serpent”), „Papagalii mei adorați” și „Colonia de vulturi”, proză (2004), „Ritualul bestiei”, subintitulat „Amintiri din șezlongul albastru”, roman (2008), „Împăratul lupilor”, zece povestiri pentru copii (2009), „Caseta cu paradoxuri”, publicistică (2010), „Întâlnirile mele cu Orlando”, roman (2012), volumele de proză scurtă: „Ultimul din Eden” (2014), „Vânzătorul de apă colorată” (2015), „Ieri a fost duminică” (2016), „Iar nimic în cutia poștală” (2019), „Vedenia”, miniroman (2020).
Sunt de amintit, pentru reliefarea profilului scriitoricesc, atât volumele: „Cornel Nistea în opinii critice” (2014), „Tragismul exilului românesc”, interviuri (2016), „Însemnări critice” (2017), cât și „Jurnalele” (5 volume), editate în intervalul 2013-2021 și oglindind peste patru decenii de viață (1977-2021).
Despre literatura dlui Cornel Nistea au scris de-a lungul vremii critici și scriitori cunoscuți: Valeriu Cristea, Tudorel Urian, Alexandru Condeescu, Ion Lungu, Aurel Pantea, Ioan Nistor, Cornel Moraru, Mircea Muthu, Constantin Cubleşan, Mircea Moisa, Augustin Cozmuţa, Ironim Muntean, Irina Petraş, Ion Mărgineanu, Monica Grosu, Sorin Lavric, Nicolae Oprea, Dumitru Velea ș.a.
Criticii literari nu au întârziat să vadă în albaiulianul Cornel Nistea, încă de la debutul editorial cu „Focuri în septembrie”, un „prozator versat, cu o mai veche experienţă a scrisului”, în crearea de tipologii, de atmosferă și teme, proza acestuia având deja „o pecete a ei, care o singularizează dincolo de evidente şi fireşti influenţe” (Valeriu Cristea). „Există un algoritm bine însuşit, – considera alt critic – la care recurge autorul când îşi scrie povestirile şi nuvelele”, relevând, în demersurile epice, acele momente „de ruptură” intervenite în viața personajelor, a microgrupurilor evocate cu „felia (lor) de viață” obișnuită, insignifiantă, un cotidian liniar și monoton supus „bruscării” care poate fi și „revelație” („protuberanţa de la şi spre care tind să pornească toate prozele lui Cornel Nistea”). „Bruscarea” conștiințelor, radicală și ireversibilă, ar fi, în fond, o „iluminare a conștiinței”, o revelație, motiv exprimat prin trăiri emoționale „foarte înalte”. De unde și o anume „poezie” în coagularea epicului: „Ca şi în cazul poeţilor, la autorul în discuţie scriitura este, în acelaşi timp, revelaţie şi trăire afectivă a acelei revelaţii.” (Tudorel Urian).
Desigur, este vorba de o proză robustă, „lipsită de artificiile genului”, încadrabilă „în ceea ce teoria literară numeşte autoficţiune, prin impresia transmisă cititorului de abolire a frontierei dintre ficţiune şi non-ficţiune, în sensul că elemente biografice sunt deghizate în cele fictive şi viceversa.” (Mircea Muthu).
La rândul său, Constantin Cubleșan sesiza în romanul „Ritualul bestiei”
acel „dramatism mocnit, epuizant în plan moral, psihologic, dar şi fizic, la drept vorbind, intitulat metaforic, însă acoperind foarte exact sensul desfăşurării vieţii cotidiene în acei ani.”
„Vocația de moralist în gustul scepticismului fatalist”, ironia subtilă și șarja satirică „împinsă uşor spre absurd” prin aparenta asumare a firescului «lumii pe dos», „vizează inteligent relaţiile interumane din planul social generatoare de egoism şi însingurare”, aprecia criticul Alexandru Condeescu, relevând în felul de a fi aparent-simplu al unor personaje „o conştiinţă gravă care dă sentimentul participării la suferinţa omenească şi cel de compasiune pentru ea, prozele fiind invadate de o secretă şi profundă tristeţe.”
S-a remarcat, ca particularitate a sensibilității empatice, și aderența autorului de romane, nuvele și povestiri la „destine umane eşuate sau pândite de neşanse, suferinţe, moarte şi singurătate… Transcrierea unor existenţe abulice este realizată cu discreţie uşor modulată de compasiune şi ironie […] Uzând de naratorul-personaj, prozatorul confruntă, în fond, două lumi, una a existenţelor marcate de abandon şi solitudini – şi alta a unei conştiinţe vizitatoare a acestora, determinabilă prin atribute ale incomodităţii vivace şi ale frondei. Naratorul-personaj este aşadar un spirit independent, întrucât chiar unele comportamente ale sale îl «acuză» […] Trebuie spus că Nistea ştie să alterneze cu eficacitate faliile temporale, armându-şi povestirile cu exactitate de constructor.” În principal, scriitorul „surprinde omenescul dincolo de orice imagine standard”, fiind, prin „echilibrul şi alternanţa naraţiei şi descrierii”, un „practician al epicului sobru. ” (Aurel Pantea). „Prozele lui Cornel Nistea sunt dense şi tensionate, par construite în jurul unui nucleu epic compact, expresie a unei experienţe de viaţă trăite, nu doar imaginate” (Cornel Moraru).
În calitate de memorialist, cu referiri la primul jurnal, literatura nisteană ar trece con brio proba literară prin triada de calități „cursivitate, claritate şi simplitate” (Sorin Lavric), evocând strâns, la firul apei epice, zicem noi, o lume reală care îl conține și pentru care, dincolo de orice mitologizări, mistificări ori deturnări de viziune sau estetice, nu are decât cerneala faptului trăit, autentic, asumat cu bucuriile, nostalgiile, cruzimile, neîmplinirile, în general cu acea rememorare nu de puține ori răvășitor-disforică și înțeleasă cu o demnă trăire a toate cele petrecute, însăși ficțiunea fiind o reflexie a autenticului. Adăugând „puțină sare și piper” consemnărilor sale diaristice, „cu răbdare şi perseverenţă, în vârf de peniţă bine ascuţită, caligrafie în toată regula” (Jurnal, 6 mai 1981), dl Nistea crede că „Scriitorul adevărat devine sclavul scrisului, iar actul creator îl nelinişteşte şi îl torturează.“ (17 august 1984). Autorul se apropie de subiecte și personaje cu o statornică încredere în puterea cuvântului „salvator” de la uitare, cu rescrieri chiar, cu multă calmitate, stăpânire de sine, bonomie vizibilă și blândețea unui modern concentrat asupra „feliei de viață”, autentic-revelatoare și de un reținut sentimentalism, nelipsind ironia subtilă și, la purtător, accentul critic…
*
Jurnalele dlui Cornel Nistea evocă o perioadă de 44 de ani din viață, 1977 – 2021, astfel: Vol. I: 1977-1984; vol. II: [1985-1999], în manuscris; vol. III: 2000-2012; vol. IV: 2013-2015; vol. V: 2016-2021.
Început la 1 ianuarie 2016 și având ca ultimă însemnare data „28 decembrie 2021”, recentul Jurnal al dlui Cornel Nistea merge pe linia celor precedente: o proză sobră de stări sufletești, consemnări diaristice și evenimențiale, de o evidentă vervă și cursivitate, făcând loc unor pasaje descriptive sau narative, ce pot funcționa, in nuce, ca schițe ale unor povestiri, nuvele etc. Este vorba nu numai de consemnarea tranzitivă a cotidianului biografic, dar și de o anume reflexivitate (v., bunăoară, între trăirile obsesive, scena contemplării rafturilor cu cărți din bibliotecă, prilej de reflecție asupra unui presentiment thanatic – 31 mai 2021, sau episodul unui homeric plâns incontinent la moartea nepotului). Același sentiment al salvării cărților „pentru când nu voi mai fi” fusese consemnat la 23 mai 2016. Sau ideea soției de a vinde apartamentul și de a se retrage la Cluj, ceea ce ar însemna, spune scriitorul, că, odată cu pierderea acelei „intimități” a scrisului din camera „de sus”, „pentru mine nu mai are sens să trăiesc!…” (3 februarie 2017). Când poetul Ion Mărgineanu îl apostrofează în vis cu replica: „Cornele, tu nu știi că avem 80 de ani?”, autorul trăiește o „senzație neplăcută pentru că vârsta îmi sugerează apropierea morții, aceasta după ce alaltăieri l-am văzut în sicriu, o rudă apropiată a soției mele.” (20 iulie 2017).
Vocația narativă este și ea prezentă în această proză „modernă, dură, fără milă” (Ana Blandiana despre microromanul „Vedenia” – 31 ianuarie 2021, pp. 344-345), autorul făcând loc unor nuclee epice intitulate, precum Zburdam! („fulguiala de afară” privită pe geamul de la bucătărie îi amintește octogenarului de timpul de altădată care „a trecut, dar a rămas minunata trăire” – 23 februarie 2021, pp. 349-350) sau Meguan (evocarea Mamei din satul de pe Valea Arieșului confruntată cu diabetul, care-i solicitase cândva procurarea „necesarului Meguan” sau a Tatălui, părinții „înstăriți de altădată” (proprietari ai unor loturi de 20 ha) ajungând să trăiască „la limita de jos a existenței”, bolnavi și slăbiți, de care „noi, copiii lor, uitaserăm de ei, ba chiar unii trăiau în huzur, nu și familia mea (…), doar eu eram intelectual și ideologia nu dădea doi bani pe asemenea oameni, dimpotrivă” – 16 decembrie 2020, Meguan, pp.330-335).
Impresia aceasta de amprentare epică a jurnalelor o avusese „un scriitor ieșean (care) afirma că Jurnalul meu din anii 1977-1984 este un adevărat roman” (5 februarie 2021).
Registrul epic este, de fapt, apa dorită în care autorul se simte perfect, ca peștele în ape dulci, dar formula jurnalului impune, dincolo de anumite libertăți asumate (Maiorescu făcea loc unor detaliate dări de seamă privind excursiile în grup prin țară, călătoriile prin Europa etc.), o anumită rigoare, o notare mai succintă și, uneori, mai detaliată a impresiilor, gândurilor, faptelor și evenimentelor trăite, un subiectivism direct, angajând persoana particulară dar și ipostaza/ statutul profesional, de unde o varietate de procedee artistice și compoziționale îmbogățind pagina de jurnal (de la consemnarea neutră, la folosirea narativității, descrierilor, dialogului, a reproducerilor unor texte din presă, scrisori, anunțuri etc.). Autorului îi vine în ajutor internetul, atât în corespondența purtată cu scriitori, dar și ca informare în multe privințe, deși își dă textele scrise de mână spre culegere unor doamne…
Multe însemnări sunt trimiteri la copilăria petrecută în satul natal, din Valea Arieșului, – loc de poveste și de revenire frecventă la matcă, de reîntregire a familiei alături de nepoții cuceriți de trecutul fabulos al locurilor, – la adolescența și tinerețea autorului, care a urmat o școală silvică (va lucra la Ocolul silvic), liceul seral tot la Aiud, apoi cinci ani de facultate la Cluj (coleg cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Vartic, Mircea Muthu, Gheorghe Pituţ, Ion Papuc, Mariana Lungu ș.a.), într-o vreme când familia era „extenuată de datorii către stat, de cote și privațiuni”. Un accent apăsat este acela privind suferința din pricina sistemului comunist, cu care și tatăl se confruntase, de unde ironia la adresa fratelui Ovidiu student (convins și el, de altfel, de „ideologia analfabeților”, amintindu-și de Ion Pulbere, profesorul de universală), care, interesat de o „repartiție mai bună”, îi ceruse prin octombrie 1969 să-l convingă pe Tatăl Gheorghe „să se reînscrie în partid”: „Uriașă naivitate: comuniștii, oameni cinstiți!?” (Miercuri, 17 martie 2021, pp. 355-358).
Casa părintească din Valea Largă a Arieșului (modernizată de autorul rămas moștenitor) este evocată, în contextul unor biografeme privind copilul de altădată și desigur părinții mereu truditori, cu reținută nostalgie, prozatorul evitând capcanele unui idilism sentimental, dar bucurându-se din plin de fiecare dată, ca unic proprietar având în grijă casa și livada, de revenirea la „marcă”, de liniștea regăsită în spațiul Apusenilor, unde atingerea cu originarul, colindarea locurilor știute, chiar unele munci prin curtea casei sau în livada cu gutui, meri și peri îi insuflă înseninare, întărire și pacificare sufletească, în general retrăirea unui timp drag și miracolul încărcării cu „o energie apărută nu știu cum în mine”. Aflăm totodată despre revărsările cu surparea drumului de acces, în vara lui 2017, implicarea în cauza refacerii drumului pentru locuitorii din Valea Largă, eventual cu finanțare europeană, abordând autoritățile locale și județene (pe președintele cu multe mandate Ion Dumitrel) …
Desigur, Jurnalul revine cu imaginea părinților, în varii circumstanțe (nu de puține ori autorul are resentimentul că nu a făcut mai mult pentru Părinți, reproșându-și că lucrurile au stat de așa natură încât vrând-nevrând idealul unui devotament filial era utopie, în fața realităților – da, cunoaștem…). „Eram – scrie autorul undeva, explicând complexul privării de afecțiune – un copilaş firav, cu unele probleme de dezvoltare, cu un uşor rahitism, ceea ce probabil explică o parte din suferinţa mea după ce s-au născut fraţii mei Gheorghe şi Ovidiu şi părinţii nu m-au mai ţinut în braţe.” Se regăsesc deopotrivă frații poetului, Gheorghe, „feblețea” tatălui dar având darul băutului și furându-l pe bătrân de bani, și Ovidiu, devenit profesor la Turda și „înstrăinat” de soarta părinților, cu care are o comunicare de tip special, de „hârjoană” frățească deloc sentimentală și „controversă” intelectuală… Apoi, hotărârea de a le înnoi crucile putrezite părinților îngropați în grădina casei, acolo în Vale, la Sălciua.
Apoi, cele mai multe, datele despre familie, de la „Mamitza”/ soția sa Maria, la cei doi copii ajunși la casele lor, Andrada (stabilită cu familia la Cluj) și Iulian (preot la biserica românească centrală din Paris, venit în vizită să-și regăsească liniștea sufletească în satul din Valea Arieșului, încărcându-se de bucuria în familie și de energia Apusenilor).
Impresionant comportamentul bunicului față de cei doi nepoței de la Cluj, cu deprinderi literare, Sara și Nichita, copiii Andradei, medic specialist, și ai unui artist plastic și teolog, veniți în vacanță la casa părintească din Valea Arieșului, cărora Tatitza le insuflă povești cu strămoșul Șilip, ascunzător de comori prin stâncile Apusenilor, spre admonestarea mai raționalei Mamitza: „Mai lasă copiii în pace și nu-i mai prosti cu poveștile tale…” De fapt, despre crucile de pe Valea Arieșului, având rol de a „îndumnezei”/ sacraliza locul, dl Cornel Nistea a scris chiar un studiu, prezentat de fiul Iulian și nepotul Ionuț la Ambasada României de la Paris. Imaginea crucii de lângă casa părintească este reprodusă în carte la p. 68 (6 iunie 2016). Avem aici pagini de adevărată literatură, copiii dovedindu-se niște îngerași ingenui, de o puritate și dorință de cunoaștere animată de fabulos, descoperind un spațiu fascinant atât geografic cât și spiritual, iar bunicul știind să-i cucerească și să le aprecieze spiritul de creativitate (în poezie dar și în artă, muzică).
Importate pentru istoria literară sunt dăruirea, în acești ani, față de opera sa scrisă și editată acum, precum și munca administrativă în cadrul Filialei, confruntată și solicitată cu varii probleme, locale dar și de la Centru. Aflăm date despre alegerile de la Uniune din primăvara lui 2018, unde criticul Nicolae Manolescu a avut drept contracandidat pe scriitorul Dan Lungu (cel cu „Sunt o babă comunistă” etc.), la Filiala Alba – Hunedoara a U.S.R. dl Cornel Nistea fiind ales președinte cu unanimitate de voturi, la retragerea poetului Aurel Pantea. Va fi felicitat de N. Manolescu și Ion Dumitrel, președintele Consiliului Județean Alba (pe care-l cunoaștem și noi de ani buni, participând constant la Festivalul Internațional de Poezie „Lucian Blaga” de la Sebeș-Lancrăm).
Sunt consemnate unele întâlniri cu tineretul, lansări de cărți, conferințe (la Simeria, Năsăud, Petroșani, Ighiu, Cluj etc.) sau deplasări la București cu treburi de breaslă, premierea de la Iași etc. Sunt organizate de către Filială acțiuni literare de nivel național: Gala poeziei românești la Alba Iulia, („cu din nou cam aceeași listă a domnului Nicolae Manolescu”, unde cele mai multe lecturi sunt „platitudini” – 9 iunie 2017), dar și Colocviile Romanului Românesc Contemporan (5 octombrie 2021). Ca președinte de filială, dl Nistea trebuie, pe lângă relația cu oficialitățile (în acest sens, primăria a întârziat o dată cu fondurile) și drumuri la București, să gestioneze zeci și zeci de apeluri telefonice și mesaje, să corecteze textele și să realizeze unele numere ale „Discobolului”, să rezolve atâtea probleme, unele nu tocmai plăcute. Bunăoară, de a veni, împreună cu funcționarii din primărie, în sprijinul scriitorilor de peste 65 de ani, pandemia făcând ravagii în toată lumea. Autorul constată la un moment dat că pandemia – în contextul căreia însuși autorul va avea probleme de sănătate – „a intensificat și ea aparițiile editoriale, oamenii, nevoiți să stea acasă, au scris, au publicat dincolo de închipuire”, multe din astfel de cărți „fără nici o valoare” fiind trimise să fie în calcul pentru „Premiile Filialei”. Și în finalul tabletei, încă o nedumerire, de data asta privind atitudinea altora față de propria-i creație: „Oare ce s-a putut întâmpla cu cele trei volume ale mele de povestiri pe care le-am dat unui prieten critic literar, despre care n-a scris niciodată, ce se va fi ales de ele?” Vor fi ajuns ele la București sau, fiind grele la cărat, au fost aruncate în vreun container de gunoi? Gând ce-i pune scriitorului suferința la grea încercare, întrucât cărțile cu pricina ar fi meritat măcar o lectură „fie și doar pentru că trăiesc eu însumi în personajele cărților mele.” (20 sept. 2021, Nedumeriri, pp. 376-382).
În plină pandemie revista albaiuliană „Discobolul” sărbătorește jubileul celor 30 de ani, creându-și un drum al ei de necontestat printre revistele literare și rezistând „prin voința și priceperea celor care au întemeiat, îngrijit și editat cu devotament publicația”, dintre fondatori rămânând „pe baricade până azi”: Aurel Pantea, Cornel Nistea, Mircea Stâncel, „asemenea crailor de curte veche” asigurându-i „un destin fericit”, aici publicând „cei mai importanți scriitori, istorici și critici literari contemporani”. Meritul celor trei fondatori este acela de a fi conceput și editat, aici, în inima Transilvaniei, o revistă de calitate, recunoscută îndeobște, reușind „să transforme într-un centru cultural un loc care, altfel, ar fi fost sortit anonimatului” (2 iunie 2021).
Aflăm, de asemenea, date interesante privind legătura cu scriitori importanți, unii dintre aceștia fiind colaboratori ai „Discobolului” și scriind despre cărțile sale, precum Emil Brumaru, Gabriel Chifu, Ana Blandiana, Ion Taloș, Gheorghe Grigurcu, Magda Ursache, Mircea Muthu, Aurel Pantea, Mircea Stâncel, Gabriela Chiciudean, Kocsis Francisko, Mircea Petean, Ștefan Ion Ghilimescu, Al. Jurcan, Ion Mărgineanu, Dumitru Velea, Dan Mircea, Sonia Elvireanu, Ioan Hădărig, C. Cubleșan, Augustin Doman, Simona-Grația Dima, Iulian Chivu, Isabela Scraba… Dar și despre relația cu poetul Grigor Hașa din Hațeg (dacolog învederat susținând delirante „inepții despre daci” și despre o anume „ascundere a adevărului istoric”!), cu poetul și prozatorul Constantin Stancu, cu Aurel și Mioara Pop (fosta directoare a Bibliotecii Județene „Lucian Blaga”), cu poetul vadimist Eugen Evu din Hunedoara, cu poetul baptist Ioan Barb din Călan sau despre refuzul de a-i acorda un interviu venit din partea poetului Dinu Flămând, nepot al lui Aurel Rău și coleg de facultate, care lucrase la cenzură în Capitală, apoi cu o misiune la Paris, la Radio France International, unde spunea „ce era pe plac dictaturii comuniste din România”… Pe Ana Blandiana, care în 2019 a obținut Premiul Național „Lucian Blaga”, ediția a III-a, la Lancrăm, din partea USR, o aduce de la aeroportul din Cluj la Alba Iulia și merg apoi împreună la cimitirul din Blandiana, unde își doarme somnul de veci mama poetei (scrisorile acesteia devoalează o prietenie sinceră și curată).
Am reținut și gestul ofertant al Elisabetei Bogățan, care, deși „copleșită de angajamente”, se simte „cucerită” de proza scriitorului albaiulian, comunicându-i că „o idee bună ar fi să scriu prima monografie despre Cornel Nistea, dacă nu e prea târziu, în sensul că poate deja a fost scrisă o monografie”. Simțindu-se mișcat de „propunerea uimitoare”, survenită ca „un dar anticipativ” în anul în care împlinea, la 6 august, 80 de ani, autorul îi face cunoscut că va „nota” propunerea în jurnalul pe care îl ține și-i face cunoscut Elisabetei faptul că există câteva scrieri „despre mine” (Cornel Nistea în opinii critice, 2014; „alte circa 150 de pagini de cronici risipite prin diverse reviste”), conchizând: „Mulțumesc mult pentru gândul tău generos./ Mai povestim.” (3 aprilie 2019, pp. 259-260).
Sunt de reținut și frecventele „atenționări” venite de la Cluj din partea lui Ion Pop (actualmente „director de onoare” al revistei) privind calitatea unor materiale publicate, nu se precizează care, invitând în acest fel la vigilență!
Unii confrați de breaslă care se regăsesc în paginile jurnalului ar putea avea idiosincrazii la considerentele și judecățile de valoare ale dlui Cornel Nistea, care, ardelean sadea din Arieșul Apusenilor, se dovedește „om dintr-o bucată” și spune lucrurile „pe șleau”, fără menajamente, dar cu prietenie și demnitate, fără concesii și simpatii ideologice (v. ironia justă la adresa unor fii de marxiști aflați în trendul incriminantei „cancel Culture” declarându-l pe Mircea Vulcănescu printre „criminalii de război”, așa după cum despre Eminescu unele minți „progresiste” scriseseră că este „incorect politic”!).
Uneori privirile sale critice ating și membri ai familiei, precum mai vădit pe frații Gheorghe și Ovidiu, precum s-a întâmplat cu „Jurnal 2013-2015”, prilej de supărare „în familie”, dezvăluind obiceiul unui frate care, după ce-l îmbăta pe tatăl, îi fura banii din portmoneu (20 iunie 2021). Procedeul ne amintește de cazul lui Lucian Blaga care a reușit să-și supere familia cu piesa de teatru „Daria”, dramă în patru acte din 1925, în care a transfigurat, ușor recognoscibil, cazul surorii sale Letiția din Sebeș, soție a învățătorului Ioan Pavel dar făcând o pasiune pentru scriitorul Loga, implicându-și propriul fiu, într-o rezolvare tragică…
*
Acest al cincilea volum al Jurnalului dlui Cornel Nistea poate sta cu cinste și pe raftul deja consistent al literaturii române despre pandemie. Anul 2020 este, se știe, primul din cei trei ani ai epidemiei de corona virus, pornind din chinezul Wuhan, în întreaga lume și ajuns destul de repede și în România. Este vorba despre decretarea stării de urgență pe tot teritoriul României, cu impunerea unor privațiuni exagerate, cu vaccinarea, declarațiile pe propria răspundere și certificatele respective, cu prescrierea la domiciliu a populației, prin urmare și scriitorul se simte izolat, ca toate persoanele de peste 65 de ani obligate să stea acasă. Ocazie de a reciti cărți importante importante (de Proust, Marquez, Reymond, Flaubert, Camus, Tolstoi etc.) și de a se concentra asupra scrierilor sale. Stimulat de cafea, redresat de calmante, fiind încercat de bolile senectuții (dureri reumatoide, afecțiuni interne, suferind chiar o obstaculare urinară), – din cauza unei urgente intervenții chirurgicale nemaiputând participa la decernarea premiului „Lucian Blaga” de la Lancrăm, revenit, în 2019, Anei Blandiana, – scriitorul, retras în camera sa de lucru de la etaj, își scrie povestirile, nuvelele, romanele, în anii din urmă ai jurnalului de acum: „Iar nimic în cutia poștală”, romanele „Vedenia” și „Condamnați să trăiască”, încă neapărut.
Cunoscând foarte bine cazul lui Constantin Brâncuși, căruia i-am dedicat câteva cărți, am dori să semnalăm o „legendă” care s-a tot rostogolit până azi, precum referința la Procesul-verbal din 7 martie 1951 al Academiei Române în care s-ar fi discutat cu privire la „oferta” sculptorului român Constantin Brâncuși „de a lăsa moștenire statului român circa 200 de lucrări și atelierul său din Impasse Ronsin no 10. Academicienii și intelectualii români au respins oferta lui Brâncuși și astfel o importantă parte a moștenirii Brâncuși a ajuns în proprietatea statului francez.” (Vineri, 16 septembrie 2016). Pe tema aceasta s-a scris foarte mult în anii din urmă (chiar pe internet circulă o cultură aproximativă, ușor de preluat), dar DoÏna Lemny, custodele Muzeului Brâncuși de la Centrul Pompidou din Paris, conferențiind și la Tg. Jiu, a susținut de atâtea ori, inclusiv în scrierile sale, că este o „legendă”, neexistând probe, în ședința cu pricina a Academiei discutându-se în sens estetic despre primirea sau nu a unor opere în patrimoniul Muzeului Național de Artă, care va organiza abia în decembrie 1956 o primă expoziție „Brâncuși” în România. De curând scriitorul gorjean Valeriu Butulescu, stabilit la Petroșani (cunoscut și dincolo de hotare), a acordat în 2001 un amplu interviu într-o revistă din Tg.-Jiu, venind cu date exacte în legătură cu presupusul „refuz” din partea Statului Român de a primi „Donația Brâncuși”, care este o legendă, „o uriașă mistificare” (materialul se poate accesa pe Google sau alte motoare de căutare)… Pe aceeași temă, mai recent, a se vedea, editat de Clubul de la Timișoara, în fruntea căruia se află cunoscutul regizor Ioan Cărmăzan, lucrarea „Dosarul Brâncuși – între real și imaginar” (Editura Eubeea, Timișoara, 2022, 414 p.).
Jurnalul nu este lipsit de referințe privind profesiunea de credință, astfel că autorul consideră că „un scriitor care nu are îndoieli asupra scrisului său, nu este scriitor cu adevărat” (12 ianuarie 2016, p. 9). Sau această considerație de profunzime ce exprimă, cu trăită demnitate și responsabilitate, o anumită latură a artei sale: „Scrisul e adesea narcotic, are efecte de liniștire a ființei bulversate de realitate, poate fi un panaceu care ajută la vindecarea rănilor sufletești.” (9 oct.2018).
Prozatorul mărturisește că scrisul său, pe care unii critici îl trimit la „modele” ardelene rustice (Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu etc., „modele pe care nu le-am agreat niciodată”), este congruent cu alte viziuni (a se vedea în Jurnal autorii preferați, citiți cu atenție și relecturați), plasarea acțiunii în arealul ethosului tradițional „nu însemna decât un pretext al creării unui conflict, al manifestării umanului în universal, particularul, spațiul în care se desfășoară acțiunea e doar un fundal pe care se proiectează trăirile” (20 septembrie 2021, tableta pro domo Nedumeriri).
Urmându-și destinul, pe care l-a „învins”, scriitorul mărturisește că simte „acea satisfacție a luptătorului care a recâștigat luptele pierdute cu viața prin cărțile pe care le-am scris și, de voi mai scrie dacă sănătatea îmi va permite, ca să duc lupta până la capăt.”(10 ianuarie 2020).
Drept, robust, demn, subtil critic și ironic, tranzitiv, compasiv și, desigur, grav în sensul mai adânc al memorialisticii, izvorând din viață și păstrându-și energiile în modelarea artistică, este și scrisul dlui Cornel Nistea, caligrafiat cu cerneala faptului trăit și atunci când autorul ne privește din registrul auto-ficțional.
Zenovie Cârlugea