Ștefan Augustin Doinaș s-a născut la 26 aprilie 1922 în comuna Chereluș (azi, Caporal Alexa) din județul Arad. Pe numele adevărat Ștefan Popa, a fost poet, prozator, traducător, diplomat, absolvent al Facultății de Filosofie a Universității din Sibiu și Cluj. A debutat ca poet în Jurnalul literar de la Iași sub îndrumarea lui George Călinescu. A fost unul dintre fondatorii Cercului Literar de la Sibiu (alături de George Stanca, Cornel Regman, Eugen Todoran, Deliu Petroiu, Nicolae Baluță, Victor Iancu ș.a). Cercul a avut și un Manifest (către Eugen Lovinescu) în care se combătea pragmatismul maiorescian-lovinescian.
Creația poetică a lui Ștefan Augustin Doinaș și-a clădit un edificiu pe cât de impunător, pe atât de armonios. Prin discursul său liric, flexibil, intelectual și estetic, poetul și-a clădit versul „cu grație”, articuland expresia prin sugestii, sentimente și idei, reușind să obțină cunoștințe de limbaj poetic asemeni versului de tip blagian.
Poet interbelic care a pus accent remarcabil pe ceea ce poezia modernă numește „ecriture”, poetul arădean a făcut traduceri, a scris eseuri critice, dovedindu-se a fi un teoretician al fenomenului literar din perioada sa. Astfel, avem în vedere opera Poezie și modă poetică (București, 1972), un fel de „tratat” asupra reperelor poetice, asupra nuvelelor poetice sau a dialogului cultural, văzute prin maniera sa. Astfel, mari nume din spectrul literar (Lucian Blaga, Nina Cassian, Radu Stanca, Mihai Avramescu, Ilie Măduța ș.a) sunt observate cu predilecție din unghiuri de vedere diferite.
Doinaș face o referire la așa-zisa „modă poetică”, care ar fi avut începuturile în România Literară (1968). Despre poezie, Doinaș afirmă că este „un limbaj deviat sau registru al limbajului, traductibil sau beneficiar al unor îndelungate filtrări istorice sau culturale.”
De ce Aradul și arădenii? Ștefan Augustin Doinaș a fost elev al Colegiului Național „Moise Nicoară” (1933-1941). A avut ca și dascăli pe Alecu Constantinescu, tatăl dramaturgului Paul Everac, pe Mihai Păun Inocențiu Langa, I. Drăgulescu, Nichi Lazăr, Ascaniu Crișan ș.a. (unele îndeletniciri, cea de traducător, datează din această vreme) – profesori pe care îi vede „amestec de severitate, exigență și de bonomie”, iar liceul îi pare „o grădină inflorită.” Despre Știva, cum era poreclit în liceu, va povesti criticul de artă Deliu Petroiu care a avut o relație de prietenie cu poetul de 68 de ani.
În literatura română, Ștefan Augustin Doinaș este un neoclasic (Vladimir Străinu) cu puternice accente de platonism (Cornel Regman, Aurel Martin). Indiferent de latura erotică, psaltic-baladescă ori mitologică, lirica lui Doinaș, fie și din sonete, conceptualizează sentimente și aduce senine contemplări de metafore și irizări de forme. Trăind între iubire și pură pasiune, poetul s-a stins din viață la 25 mai 2002. Este Cetățean de Onoare al municipiului Arad (1997), iar școala din satul natal îi poartă numele.
Mihai Beniuc s-a născut la Sebiș, 20 noiembrie 1907 (d. 24 iunie 1988). Un exponent al poeziei patriotarde, dar și de dragoste. Este absolvent la Liceului „Moise Nicoară” (unde a și debutat, 1926, în revista Laboremus) din Arad, apoi al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj.
A ocupat mai multe funcții, atât pe linie administrativă, cât și cultural-literară, fiind, pe rând, consilier la Ambasada României de la Moscova, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, profesor universitar și membru al Academiei Române. A studiat și în Germania, psihologia. Se identifică cu istoria unui popor de ardeleni, ca și Goga, memorabile fiind versurile „de vrei să știi, nepoate, cine-am fost / istoria învaț-o pe de rost!”
Vibrația patetică, străbătându-i opera, aceasta i-a adâncit tonalitatea. Departe de a fi monocordă, lirica lui Beniuc are ramul unui măr la margine de drum: „Sunt măr de lângă drum…” Peste brumăria livezilor e, însă, floarea de cireș cântată și azi impecabil de Angela Similea: „Mă rog la floarea de cireș…”
Aron Cotruș s-a născut la 2 ianuarie 1891, în comuna Hoșag, Sibiu (d. 1957, Detroit). Legătura cu Aradul se datorează colaborării la ziarul Românul (1913). Alte colaborati: Gazeta Transilvaniei, Luceafărul, Revista politică și literară, Gândirea, Salonul literar ș.a. A condus Biblioteca Sămănătorul din Arad.
În anul 1916, voluntar în armata austro-ungară, luptă pe frontul italian, unde e făcut prizonier. Concludentă este poema România, 1920. Iar dintre figurile trecutului, Horia și Eminescu i-au înflăcărat simțirea. Dinamic și vitalist, Cotruș s-a întors mereu la propriul „eu”, schițand când un senzualism demonic, când un lirism discursiv prozaic.
Ion Clopoțel s-a născut la 22 noiembrie 1892 în Poiana Mărului, Brașov (fiul lui Ion Clopoțel și al Susanei, o familie de mineri). Legătura cu Aradul datează din perioadele 1912-1916 și 1918-1919 când a fost chemat de Vasile Goldiș l-a redacția ziarului Românul. A colaborat cu Gazeta Transilvaniei, Patria, Drapelul, Foaia Poporului.
Pseudonime: Traian Huniade, Horia Trandafir, Titu Popa, I. Săgeată, Gheorghe Ardeleanu, Poenaru, Babei, Euphraste, I.C. În 1918 a fost închis la Seghedin, deoarece făcea parte din Cercul unioniștilor. A fost profesor la Școala Normală Confesională din Caransebeș și la Școala de Arte și Meserii din Brașov.
În 1924 înființează revista Societatea de mâine pe care o conduce până în1945. Preocupările și convingerile iluministe au fost concretizate în volumul de istorie literară Antologia scriitorilor români (de la 1821 încoace 1917-1918), Amintiri și portrete, 1975.
A întreținut relații de corespondență cu înaintași iluștri, edificatoare în acest sens fiind scrisorile, de exemplu, către Al. Husar de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Volbură Poiană-Năsturaș s-a născut la 13 martie 1890 în Galbeni, Roman, într-o familie de preoți. Acest pseudonim literar aparține ofițerului Constantin I. Năsturaș. A mai semnat V. Poiană. Este absolvent al Școlii de Ofițeri de Infanterie București (1910). A colaborat (după debutul din 1907) la diferite publicații, de exemplu: Cosânzeana, Patria, Cele Trei Crișuri, Familia, Freamătul, Dacia Traiană, Universul Literar, Viața Românească ș.a. După 1944 a colaborat la Scrisul bănățan, Orizont, Flacara Roșie.
Volumul de debut (1912) conține o Prefață semnată de Nicolae Iorga. În 1923 a devenit membru al Societății Scriitorilor Români.
Nicolae Iorga, prefațând volumul Spre viață, vede în Volbură Poiană-Năsturaș un poet lipsit de lirism, consecvent ideilor tradiționalist sămănătoriste (acesta a scris 14 volume de poezie și 3 de proză, edificator Românul, Din stejar stejar răsare). Eugen Lovinescu i-a reproșat confuzia etnicilor cu etnicilor datorită lejerității și înclinațiilor înspre neosămănatorism. Filonul operei lui V. P. Năsturas și glorificarea satului de altădată se înscrie în linia altor scriitori români Octavian Goga, George Coșbuc, Șt. O. Iosif ș.a. În anul 1949 s-a stabilit la Arad, fiind căsătorit cu fiica preotului Cornel Papp de Zarand, Minerva (str. Cicio Pop), iar fiica sa, Oltea, a fost căsătorită cu medicul dr. V. Luștrea.
Mircea Micu s-a născut la 31 ianuarie 1937, la Vărșand. A părăsit această lume la 18 iulie 2010. Autointitulându-se „ascuns în pasăre”, poetul a fost un prieten al dascălilor de la Castel Macea (unde exista deja o Grupare literară: Horia Ungureanu, Mihai Traianu, Dorel Sibii, Cornel Marandiuc), când a descins aici, prin 1973, și pe Tabla cu profesorii de serviciu „trona” scris zilnic „Cată penurie de tandrețe (același C. Marandiuc). La Castel a fost însoțit de Mircea Dinescu și Gheorghe Pituț (fratele solistei Florica Bradu). Sub deja cunoscutul secular Tei eminescian din Pădure s-a fost încins un Recital poetic sub dalba noastră tânără admirație.
De fapt, eram și colegi dascăli, Mircea Micu fiind psihopedagog la Șiria. Sau, și mai și, casa unde îi locuia iubita sa mamă („Mama sapă grădina cât o batistă”) era foarte aproape de locuința din cartierul Micălaca: mamei îi dădeam zilnic binețe.
Mai târziu, în octombrie 1974, am asistat la o lansare de carte Cetiți-le ziua, de la fosta librărie Ioan Slavici de pe Corso-ul arădean. Cunoscându-ne personal, am străbătut opera acestuia care se compune din poezii, parodii, proză, memorialistică, publicistică, i-am decriptat fiorul liric și al fiului rătăcitor plecat de acasă, acolo unde a lăsat țărani, câini, copii, grădini, vișini, clopote, sănii, fluturi, porumbei etc., deci, iată o poezie a „măruntului” cotidian, precum cel al universului arghezian de la Mărțișor. Însă trebuie să spunem că în lirica lui Mircea Micu se regăsește ca un leitmotiv: Mama, cu tot ce cuprinde suava sa ființă!
În ultima sa descindere la Arad din 19 aprilie 2010, a fost distins cu Premiul de Excelență, fiind însoțit de Marele Bard Tudor Gheorghe, în Concertul Pascal Chemarea păsării de Acasă: „Pasărea de acasă… o văd și ea mă vede, știu / Prin geamul verde și pustiu.” Pe vremea când (rar) duminical, frecventam Cenaclul Luceafărul, l-am cunoscut pe un împătimit al poeziei lui Mircea Micu, domnul Mircea Iovi. Acesta, la 55 de ani de la editarea cărții Izvorul (M. Micu, Editura Tineretului, București, 1962, tiraj 15120, tipar Combinatul Poligrafic Casa Scânteii) a reușit să reediteze acest volum, fără a interveni, din contră, frapează patina vremii! Conținutul cuprinde 26 de poeme din care redăm un catren: „Un izvor plăpând și mic / Dintr-o stâncă-pic-pic-pic / Apa-i rece și curată / Ca și roua strecurată.” Astăzi, opera sa, care se înfiripă în modernism, cu un număr de peste 35 de volume, este tot mai rar citită sau citată de critica de specialitate.
Lucian Emandi s-a născut la Pecica (15 februarie 1920). Este absolvent de Teologie și Litere (la Arad și Sibiu ), fără a profesa în canoanele preoției, dar beneficiind de sfaturile preotului Nicolae Ardelean. Ca propovăduitor al teoriilor politice PNȚ, a suferit traumele închisorii de la Lugoj, pentru o vreme. A debutat în anul 1937, în revista Hotarul, nr. 4 (colaborând și cu revista Gândirea, mai 1942, nr. 3, în care publică poemul Sobolul (reluat și în volum antologic, în rubrica Poesii). Debutul în volum (1940) are loc în Arad, cu volumul de poeme Cântarea fiului pierdut. Alte colaborări: Universul literar, Familia, Orizont, Contemporanul, Relif, Arca ș.a. A fost ultimul redactor în viață al ziarului Românul (1946).
A ocupat diferite slujbe ca intelectual la Pecica, atât la Școala profesională din Pecica (sediu la SMA), cât și în redacția Tribuna (ca director), administrator la Episcopia Aradului, bibliotecar (la Biblioteca Medicală, locul său fiind luat de poetul Vasile Dan, vreme de zece ani), poet, publicist ș.a. A fost membru al Uniunii Scriitorilor. S-a stins din viață la 19 ianuarie 1998.
Opera literară se compune din următoarele volume: Cântarea fiului pierdut (1940), Pescarii de năluci (1942), Lumina inimii (1977), Îmblânzitorul de taine (1980, dedicat soției sale, Marta), Drumul pe ape (1985), Torsul monedelor, (1997).
Cu referire la volumul Pescarul de năluci (Diecezana, versuri, 1942, Arad), revista Biserica și școala (29 novembrie 1942) avea să consemneze la rubrica Cărți și reviste, următoarele: „Dl Lucian Emandi, bunul colaborator al revistei Biserica și școala și student al Academiei Teologice, a scris zilele trecute un volumaș de versuri. Atenția noastră este de-ajuns să facem o constatare, (…) dl Emandi s-a impus destul de repede ca poet și publicist. (…) Dl Emandi a dat filonul de aur al poeziei (…). Versurile Dsale ne plimbă în lumea gardurilor curate, prin vrăji și viziuni fermecătoare, cu simplitate și gingășie de suflet, care totdeauna încântă.”
A mai scris: Mănăstirea Hodoș-Bodrog (monografie, în colaborare: Eugen Arădeanul, (Eugen Gluck), Teodor Bodogae, Editura Episcopiei Aradului, 1980, 225 p.)
Antologia Cântarea fiului pierdut și celelalte poeme, Editura Mirador, Arad, 2020, 223 p.) Dacă suntem sau nu cititori atemporali ai operei emandiene, vremurile ne vor socoti și dovedi această îndemânare. Dar, până atunci, să ne oprim asupra broderiei volumului îngrijit de Eugenia Ponta Pete, care mărturisește în Argument: „Ideea editării acestei antologii a apărut din dorința de a așeza la un loc toate poemele publicate în volume de către Lucian Emandi, de-a lungul vieții.” (pag.7). Un Cuvânt înainte este semnat de Vasile Dan (Arad, iulie 2020). Paginile următoare (15-202) sunt o trecere în revistă, în pagini de carte (editor, Ioan Matiuț, ilustrația copertei, Blazena Miroslava Karkus, corector, Tatiana Moș) a tuturor poemelor din volumele de autor. Finalul volumului ne întâmpină prin Considerații (Camelia Chifor, pag. 205), Mărturii (Eugenia Ponta Pete, Florica și Marcela Florea, Dana Bucur, pag.209-213). Dacă l-am parafraza pe Nichita Stănescu, am putea porni după spusele acestuia: „Nu există poeți, ci poezie” (1980). Poezia semnată de Lucian Emandi transmite emoții și tresaltă suflete, mergând pe un filon nu doar al sonetelor, ci și al poeziei locurilor, tăcerilor, apelor, pragurilor, anotimpurilor ș.a.: „Sufletul meu e ca o undă sonoră / ce-a pribegit pe aripile vremii de veac.” În forme și expresii, inefabilul transmis e sonor și are un ritm al cadențelor: „Curând va crește-o primăvară nouă / ne va cuprinde ca o apă mare / când păsări cu aripa de lumină / vor scrie-n suflet semne de-ntrebare.”
Din punct de vedere al canoanelor formei, Lucian Emandi alternează versul clasic cu versul liber, creând formule care conduc când înspre monolog interior, când înspre incantații liric-simbolic-mioritic: „Vibrează ziua pură ca un turn / cu fruntea-ncremenită la zenit / și-n clipe decupate în granit / înfruntă falnic timpul taciturn.”; „Foicică foicea / când s-aprinde-n cer o stea / versul mi l-aș înstruna / și-aș cânta, mări, cânta…”
Poetul nu se eliberează de poetic, nici în sensul tradiționalismului, nici în sensul unui modernism aparte, ci își leagănă undele scrisului, preferând când pasteluri, când poemele trubadurilor, când ofrandele poeziei de dragoste, sub o oblăduire a propriei „lumini”, dând Poeziei o definiție aparte: „Răsare luna din oglinzi fecunde / cu scrum de aripi risipit pe aripi, / sirenele ademenind din unde / adună necuprinsul între maluri.”; „Eu vin din vreme și m-afund în vreme / cum pasărea ce zboară-n infinit.”, „Când peste ani, prin vreme, înapoi / o să te-ntorci, iubita mea, vreodată / cu mâna ta, bătrână-nfiorată / vei răsfoi, aceste învechite foi”…
Poetul Lucian Emandi se înscrie în literatura română din partea vestului de țară ca un poet al solitudinii și al filonul tradiționalist,făcând parte dintr-o generație interbelică puțin cercetată (Ilie Măduța,Grigore Moțiu -Bulduș, Viorel Gheorghiță, Traian Oancea, Mircea Micu, Gheorghe Moțiu, Pavel Mercescu-21 de plachete, 630 de poezii).
Lucian Emandi este Poetul dintre două lumi (război și pace) asemeni lui Gligor Moțiu Bulduș (din Macea), care, deși a fost și un funcționar public, a evocat vremurile în creații precum: Epopeea Păulișului (cronici versificate de război), Pătru Mantu, (proză scurtă) cu toate că acest personaj era un haiduc rătăcit, Petru Turnea pe numele adevărat (Bolvașnița, Caransebeș).
Florica R. Cândea, UZPR Arad, Carina A. Baba
Salon Gutenberg Arad
Surse:
*Ziare și reviste:
Hotarul, 1937
Gândirea, 1942
Biserica și școala, 1942
Lumina inimii, 2010
Cenaclul Emandiana la șapte ani de recitaluri (în) Glasul Aradului, 19 noiembrie 2017 (Florica R. Cândea)
Lucian Emandi (în) Gutenberg, Decembrie 2017, Florica R. Cândea
Comunicat de presă (colab.), Gutenberg, Martie, 2020, Florica R. Cândea
Scurtă biografie a poetului Lucian Emandi (în) Lumina inimii, Aprilie 2010, Florica Emandi-Florea
*Volume de specialitate:
Rapsozi și rapsodii măcene, Editura Caractere, Arad, 2009 (colab.)
Dicționarul scriitorilor arădeni (sec. XIX-XX), Vasile Goldiș University Presă, Arad, 2009
Lucian Emandi, Cântarea fiului pierdut și celelalte poeme, Editura Mirador, 2021, ediție îngrijită de Eugenia Ponta Pete.