Sorin Dumitrache, un versificator care simulează prostia

„Io” …sunt un prost … (Pianu de Jos, 2023) este al unsprezecelea volum de poezie publicat de Sorin Dumitrache, despre care jurnalista Raluca DAMIAN (într-o scurtă Prefață) afirma că dispune „de talent pur”, că „înainte de toate, este un poet cu un uriaș talent, care va rămâne în istoria literaturii”. Este electricianul care „a compus peste 2000 de poezii”, iar actualul titlu este semnul unei „revolte sociale”. Zice justificând: „într-o lume în care toți se dau deștepți, se luptă pentru recunoaștere, faimă și bani, Sorin se simte pe zi ce trece tot mai prost…”.

Volumul recent apărut cuprinde „cele mai frumoase creații ale autorului”, dintre poeziile vechi și noi, fiind, deci, un fel de sinteză valorică a creațiilor publicate în ultimii șapte ani, acum când biologic omul împlinește jumătate de veac. Prin urmare, să se aștepte cititorul la „o elevată excursie” într-o proaspătă experiență lirică, pe care Sorin DUMITRACHE o face publică în trei capitole: De meserie …sunt român (I), Farmecul iubirii mele (II) și Domnul meu (III). Printre șurubărelile profesiei sale, versifică foarte ușor, natural „fără niciun efort, ca un râu repede de munte”, conturând din orice situație „o poveste superbă”, mai completează Raluca Damian, încântată de capacitatea autorului de ”a da gata o poezie în doar câteva minute”.

Nu-l cunosc pe autor, deși a colindat prin multe orașe ale țării, iar AUREL USCA din Sintea Mică se entuziasmează și el de farmecul muzicalității cuvintelor puse în stare de grație poetică. Am fi răutăcioși dacă nu am fi, la rândul nostru încântați de fiecare „text poetic” din actualul volum, alcătuit după o selecție valorică, prin grija (și grila) autorului. Textele plac, iar acest sentiment este dat de tematică, versificarea scurtă și muzicală (riguros ritmată), de idei provocatoare, de varietatea rimei și a ritmului, precum și de convenționalitatea clasică a structurii poetice. Fără cuvinte prețioase, cu discrete figuri de stil, cu metaforizări rare și o expresie verbală frustă, poeziile „intră” în sufletul cititorului, iar ecoul lor bântuie o vreme în bunăvoința acestuia.

Capitolul I (De meserie …sunt român) cuprinde 37 de texte, care mărturisesc un puternic devotament patriotic și o răscolitoare revoltă socială și publică. E nemulțumit de „parlamentul cu lichele”, de „hoțiile oficiale”, în fața cărora „asistăm cu capul plecat”, în timp ce țara e condusă de „derbedei” și „infractori” (S-au pus pe noi), „manelele sunt azi cultura țării”, în facultăți ajung „javre, lichele și hoți”, „nu mai avem bărbați de stat” și „ne pleacă zilnic mari valori” etc. „În țara mea condusă de ratați/ care urăsc frumosul și cultura” e nevoie „să punem seara pătura la geam/ să nu pătrundă hoții ăștia-n vise” (Salvați-vă, poeți). Străbate un aer prăfuit de revoltă și de nemulțumire față de rânduieli, dar sentimentul izvorăște dintr-o conștiință de recuperare a dragostei față de România și români („Iar eu să pot să strig să-mi sparg plămânii/ Trăiască România și românii!!!”). Din când în când, limbajul aspru se îmbăiază în câte o formulă estetică: „dădeai cu șutu-n praf de stele”, iar „versul său va fi magnific, va mirosi a praf de stele”, „mi-i țara desfrunzită de valori”, „pup asfințitul (meu) pe frunte”, „mi-a bătut o lacrimă la poartă” etc.

Farmecul iubirii mele (capitolul 2, cu 54 poeme) înfățișează sentimente de iubire, în stil de madrigal, având farmec și capacitate de a încânta starea de bine a unei iubiri binecuvântate. Versurile sunt frumoase, înălțătoare, în fiecare dragostea dogorește în sentimente de iubire, devotament și prețuire. Iată întâiul exemplu:

 „Iubește-mă cu bune și cu rele

 Cu ce mi-a fost ușo sau mi-a fost greu

 Iubește-mă când rătăcesc prin stele,

 Iubește-mă cu tot trecutul meu”

     (Iubește-mă)

Multe alte lirice sunt venusiene, cu o dragoste superb împărtășită, cu dorul colindând printre suflete îndrăgostite: „De ce nimic nu mi-e destul/ oricât de mult m-ai săruta?/ de ce sunt veșnic nesătul/ și însetat de gura ta?”//. Sau, la fel de ademenitor: „Să simt miros de flori de măr/ amestecat cu praf de stele/ când îți trec mâinile prin păr/ și-ți pup șuvițele rebele.”//

Multe altele pot fi citate, iar personajul lor este iubirea, împărtășită sau mascată, relatată cu pasiunea de amant îndrăgostit până la idealitate.

Capitolul al III-lea, intitulat Domnul meu, cuprinde 26 de texte selectate de autor. E o lirică reflexivă, nostalgică, valorificând momente alese și sfinte din viața sa personală. Stă la o cafea cu Domnul, vrea comunicarea cu părinții trecuți dincolo de lume, îl roagă pe Părinte să coboare spre a scrie împreună cu autorul o carte de poezie: „să scriu ce-a fost frumos, ce-a fost urât/ te las pe Tine să îmi faci prefața/ și să ne prindă, Doamne, dimineața/ ținându-ne cu dragoste de gât”. Cartea s-ar putea numi „Înlăcrimare”.

În fine, pe coperta patru, sub portretul său, reproduce „manuscrisul” poeziei care dă titlul volumului: „Io” …sunt un prost, din care reproducem o strofă: „cât dăinui-va vatra românească/ unde-am plătit cu dragoste tribut/ un prost ca mine n-o să se mai nască/ și nici n-a fost vreodată, în trecut”.

Evident că volumul nu are de-a face cu ceea ce criticii literari numesc „poezie modernă sau postmodernă”. Ca stil, textele plutesc în tehnica eminesciană, lipsite fiind de aproape toate artificiile care eliberează lirismul de canoane și rigori clasico-romantice. Place fiecare text, pentru că e muzică din cuvinte, verbalizarea e liniară și cotidiană, iar organizarea lirismului derivă direct din sentiment cu o candoare demnă de madrigaluri și idile. Este stilul său, iar ironia cu „prostul” e un adorabil spectacol de titlu ademenitor. Sorin Dumitrache are harul versificației, teren pe care liricele sale ating excelența.

      Prof. univ. dr. Anton ILICA