Vrednicul dascăl al Blajului interbelic Ștefan Manciulea îl numea pe Mihai Eminescu „om de inițiativă și de acțiune”, arzând în „foc nestins”, stăruitor și neînduplecat când era vorba de „durerile neamului românesc”, detaliind rolul pe care Eminescu l-a avut în organizarea Serbărilor de la Putna și a Congresului Studențimii Române din anul 1871. Dascălul blăjean face referiri la scrisoarea prin care Eminescu, în numele Societății România Jună, îi invita pe teologii seminariști ai Blajului la Serbările de la Putna, alături de românii din toate provinciile, uniți în „unul și același spirit”, care să fie „podoaba, frumusețea și sublimitatea serbării”. Felul în care se hotărăște în sedința Societății de lectură a alumnilor Seminarului din Blaj participarea la Putna, înspre a-și întări credința în viitor, alături de românii „din cele patru unghiuri” este capitol aproape omis când se dezbate tema Eminescu și Transilvania. Mărturiile cărturarului blăjean despre Serbările de la Putna din ziua de 15/27 august 1871, detaliază cum națiunea română era chemată să arate că își înțelege misiunea, să demonstreze că geniul poporului nostru „viază” cu gândul la cel ce veșnicește la Putna, „mare apărător al românismului din Orient și al civilizațiunii creștine în secolul al XV-lea”, lovind „incursiunile barbare” nu doar în numele națiunii române, ci și spre binele Europei întregi.
În vederea Serbărilor și Congresului de la Putna, Mihai Eminescu publică în ziarul Federațiunea din Pesta, în aprilie 1870, articolul Să facem un congres, pe care Ștefan Manciulea, comentându-l în memoriile sale, îl consideră parte relevantă în „programul obștesc de-o viață întreagă” a lui Eminescu. În articolul citat, Eminescu cerea națiunii române „să se pună pe tărâmul de drept” alături de celelalte națiunii, ca apoi să nu cedeze „nici cât îi negru sub unghie, căci numai o egală îndreptățire poate duce la liniște și la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pe seama lingăilor… Pre flamura noastră trebuie scrise pur și simplu voințele noastre. Tranzacțiuni în drepturi naționale nu se încap (…) Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și ceea ce ni se cuvine de secole. E timp să declarăm neted și clar că în țara noastră (căci e a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem și nici nu vrem să fim maghiari ori nemți. Suntem români, vrem să rămânem români și cerem egala îndreptățire a națiunii noastre.”
Consemnările dascălului blăjean despre neastâmpărul din sufletul poetului și ceea ce Slavici numea la Eminescu neistovita energie intelectuală, cuprind și episodul trăit de Eminescu în clopotnița Mănăstirii Putna, unde își amintește despre ce povestea un bătrân călugăr, cum, într-una din zilele anului 1777, clopotul cel mare a început să sune de la sine, din ce în ce mai tare, în timp ce biserica Mănăstirii se lumina, tot de la sine, într-o lumină nemaivăzută. Când va mai suna, astfel, clopotul de la Putna?, se întreba Eminescu, voind ca deșteptarea clopotului să nu fie doar legendă, ci o minune care să se întâmple, răsunând de la Nistru pân’ la Tisa, ducând ideea națională ca pe „mângâierea cea mai sfântă a cugetării”.
Valentin Marica