SCRISOARE CĂTRE CITITOR
Acum închizi această carte
şi pleci la culcare.
Sau, poate, la moarte.
Înţelege-te-oi oare?
Pe tine, cel care cauţi
ceruri, şi stele, şi munţi cu păduri –
în cărţile pe care le lauzi,
în cărţile pe care le-njuri.
Izbuti-voi să zic ce te doare,
c-un cuvânt pentru tine aparte?
Fiece poem este ca o scrisoare,
pe care ţi-o trimit de departe.
Îmblânzi-voi cuvintele-n veci sfidătoare?!
Cu-aceleaşi pietre şi acelaşi mortar –
poţi să înalţi un altar.
Sau o închisoare.
Iartă-mi, rogu-te, acest vis nebunesc,
naivitatea de-a crede că-ntr-un catren –
poate încape-un destin omenesc,
raiul întreg, şi ceva din infern.
Şi că mai cred că viaţa mea, care
într-o strofă aici se rezumă –
seamănă cu o lumânare
ce – luminând – se consumă.
Nicolae DABIJA