◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro26.04.2024

Mihai Eminescu despre înnăscuta neîncredere

Pentru MIHAI EMINESCU, cuvintele din Biblie „În sudoarea frunții tale îți vei câștiga hrana” nu sunt blestem, ci binecuvântare, căci în sudoarea frunții omul se cunoaște pe sine, își vine în fire, înfăptuind o „muncă națională” (accentua Poetul!) care să înlăture ruina și barbaria, păstrând ființa în haina neîmbătrânirii. O asemenea rodire, ne conving paginile de publicistică ale lui Eminescu, e greu de câștigat, însă ea duce spre înalta civilizație  în fața căreia „străini și semistrăini” să nu ne mai falsifice drepturile, viața publică, datinile, istoria și limba, adică ceea ce întărește vertebrele națiunii,  originalitatea și tinerețea ei.

Așadar…

Cel căruia i s-a ursit tinerețea fără bătrînețe și viața fără de moarte, scrie Eminescu, merge în largul lumii s-o mântuiască de la pieire, luptându-se cu primejdiile fiarelor, luminând locuri și oameni, ca apoi să ajungă la palatul unde-l aștepta neîmbătrânirea și nemurirea. Numai că, plecând de la mirificul palat într-o bună zi la vânătoare, adormi într-o vale fermecătoare, apărându-i în vis casa părintească. De fapt,  adormise în valea aducerii-aminte și cum se trezi luă drumul spre casă. Întorcându-se prin locurile pe care le-a eliberat de fiare, făcându-le împărății bogate și puternice, văzu o sculptură de marmură care-l reprezenta chiar pe el, luptându-se cu un zmeu. Întrebând un trecător ce reprezintă statuia, acesta îi răspunse că în urmă cu sute de ani un viteaz ar fi ucis un zmeu și că de atunci a fost cu putință ca oamenii să ducă aici o viață liniștită.

„Dar bine, eu sunt acela! zise cavalerul nemuritor!”.

Lumea ce se strânsese împrejurul lui râse de dânsul și-l crezu nebun. Pe oriunde trecea, nimeni nu-l credea că a fost cel care a dat locurilor bogăție și putere, curățind pustiurile de monștri și fiare primejdioase.

Așa e, crede Eminescu, și cu geniul neîmbătrânit al istoriei noastre. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea cel Bătrân și ar zice: „Eu v-am dat independența țării!”, mulți l-ar lua în derâdere pe domnitor. Dacă același geniu ar veni sub forma lui Cuza Vodă și ar zice : „Eu v-am dat toate drepturile câte le aveți astăzi!”, nu ar fi crezut, fiind, la fel, luat în derâdere și considerat nebun.

Înnăscuta neîncredere?

                                                                           Valentin Marica/ UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *