Arestarea reporterului Wall Street Journal, Evan Gershkovich, în Rusia, sub acuzația de spionaj marchează o întoarcere la vechile tactici sovietice de a trata corespondenții străini. Autoritățile din Rusia au folosit din ce în ce mai mult acuzațiile penale împotriva propriilor jurnaliști, ca parte a unei „represiuni tot mai mari asupra presei libere și independente”, așa cum afirmă Jodie Ginsberg, președintele Comitetului pentru Protecția Jurnaliştilor. Dar urmăririle penale ale jurnaliştilor internaţionali în Rusia sunt destul de rare.
A fi „îngropat de viu”
Istoricii mass-media trebuie să se întoarcă cu zeci de ani în urmă pentru a-și aminti incidente similare. Istoria arată că, atunci când au loc, arestările jurnaliştilor străini din cauza acuzaţiilor de spionaj tind să provoace o furtună diplomatică.
De exemplu, „procesul spectacol”, de la Praga, al reporterului Associated Press, William Oatis, în apogeul Războiului Rece, din 1951. Urmărirea lui Oatis sub acuzația de spionaj a fost coregrafiată pentru a se potrivi autorităților sovietice, dar singura problemă reală a fost că Oatis a vorbit cu cehii și nu a primit mai întâi permisiunea guvernului, potrivit niemanlab.org. „Relatarea nu este spionaj”, scria The New York Times într-un editorial de la acea vreme: „Oatis făcea ceea ce fac toți reporterii buni din țări ale căror guverne nu au ales să se târască înapoi în adâncurile întunecate ale barbariei preistorice”. Cazul a devenit celebru între 1951 și 1953 și a dus la ani de călătorii și embargouri comerciale între SUA și Cehoslovacia, care era atunci strict controlată de Uniunea Sovietică.
Când Oatis a fost eliberat în sfârșit, în 1953, jurnalistul era foarte slab și suferea de tuberculoză, descriind experiența sa în închisoare similar cu a fi „îngropat de viu”. Totuși, a continuat să relateze, revenind în SUA pentru a acoperi Organizația Națiunilor Unite deceniila rând, înainte de a se pensiona.
Riscul de violență și moarte
Cazul lui Oatis a fost poate cel mai faimos din timpul Războiului Rece, dar a fost departe de a fi singurul. Alți jurnaliști americani care au fost arestați în zonele sovietice ale țărilor din spatele Cortinei de Fier au inclus colegii de la Associated Press ai lui Oatis, Leonard Kirschen și Endre Marton. Zeci de reporteri din alte agenții și alte țări occidentale au fost, de asemenea, expulzați din Europa de Est în această perioadă.
Arestarea nu a fost singura modalitate de a reduce la tăcere un reporter. Atunci, ca și acum, există riscul de violență și moarte.
Zeci de jurnalişti au fost ucişi în conflictele fierbinţi ale lumii în fiecare an al Războiului Rece. Odată cu căderea Uniunii Sovietice, în anii 1990, atacurile asupra jurnaliştilor au încetinit. Cu toate acestea, bilanțul global al morților din 1992 este de peste 2.190, potrivit Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor. Și, în aproape opt din 10 cazuri, criminalii sunt liberi. Dintre aceste decese, cel puțin 12 au implicat jurnaliști care au acoperit războiul din Ucraina, potrivit unui raport din martie 2023 al organizației pentru drepturile omului din Consiliul Europei.
„Publicul nu ar trebui să se teamă să vorbească cu presa”
Datele Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor sugerează o creștere și a numărului de jurnaliști ruși ținuți după gratii. Din cei 19 încarcerați în prezent, jumătate au fost ridicați de autorități după invadarea Ucrainei.
Majoritatea jurnaliştilor ar respinge practica de a fi implicaţi în munca serviciilor de informaţii. În 1996, preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Profesionişti, G. Kelly Hawes, a respins folosirea jurnalismului american ca acoperire pentru informaţii. „Publicul nu ar trebui să se teamă să vorbească cu presa, iar jurnaliştii nu ar trebui să se teamă pentru siguranţa lor”.
Dar pentru oficialii dintr-un guvern autoritar precum cel al Rusiei, jurnaliştii nu sunt foarte diferiţi de spioni. La urma urmei, este datoria unui reporter să descopere adevăruri incomode, adesea ascunse lumii. (redacția UZPR)