Emigrând mi s-au tocit tălpile, au devenit alunecoase și dorul de ducă s-a strecurat în buzunarul de la piept. M-ai scos din țara mea, acum plimbă-mă, i-am spus. Și așa a făcut.
Am început a conjuga împreună verbul „a călători”, iar cei douăzeci și doi de ani de emigrare s-au transformat într-un slalom printre săptămâni lungi de muncă, dar și vacanțe împrăștiate în țări calde și țări reci, în locuri mai mult sau mai puțin umblate, cunoscute ca pomul lăudat sau, dimpotrivă, adevărate comori, descoperite, pur și simplu, întâmplător.
Oameni și locuri, istorie, artă, știință, emoții și întâmplări cu final neașteptat le-am întins ca untul pe pâine și am căscat și ochii, și mintea, și inima, cu foame de noul pe care-l puteam inhala și bucuria de a fi trăitorii secolului actual.
În 2001, când am emigrat, țara frunzei de arțar ne-a întâmpinat fără mari menajamente. Cu bune și rele, cum era și cum este. Spărgând bula de săpun a imaginației noastre, construită pe prezentări comerciale colorate și așteptări de cele mai multe ori nerealiste. N-am avut șansa să o vizităm și să vedem cum e înainte de a decide dacă pasul emigrării ni se potrivește. Dacă nu e prea mare pentru noi.
Acest mers înainte cu ochii legați a fost prilej de mare nefericire și dezamăgire mai ales pentru cei hrăniți cu biscuiții roz ai visului american. Străinătatea nu poartă câini cu covrigi în coadă și nici nu-i așteaptă pe outsideri cu covorul roșu întins. Mulți s-au lovit de pragul de sus al unei realități aflate în totală antinomie cu castelul de nisip al închipuirii lor.
Dar omul sfințește locul, nevoia te învață, iar emigrantul e nevoit să se adapteze. Fiecare destin își are dealurile și văile proprii. Ale noastre au, cu siguranță, multe bilete de avion și mulți kilometri adunați sub tălpi și sub roțile mașinii, atât în bătrâna noastră Europa, cât și în tânăra America.
Așa am sfârșit 2022 și așa l-am început pe nou-nouțul 2023. Și, după superstiție, așa o vom duce tot anul, receptând țări și orașe noi prin toate tentaculele personale, adulmecându-le și scanându-le prin filtrul propriilor valori, gustând cultura altor neamuri, bucurându-ne de mâncărurile lor tradiționale, de limbile ce se vorbesc pe străzile invadate de turiști: germană, italiană, maghiară, engleză, română.
Am tendința, când aud românește, să mă deschid magnet în zâmbet, ca și cum aș întâlni un apropiat drag. Reminiscențe de emigrant canadian care, musai, cel puțin în Europa, trebuie domolite. Istoria contemporană a modificat termostatul tricolor, l-a dat la mai puține grade termice.
Ultimele zile ale anului le-am petrecut la Praga și Viena, vizitând obiective impresionante: palate și castele, muzee și biserici (Belvedere, Schönbrunn Palace, Hofburg Palace, Muzeul Freud, Praga Castle, Muzeul Kafka etc.)
Însă, oricât de cultural și plin de istorie și artă a fost periplul nostru european, ultimul punct al itinerariului a fost și cireașa de pe tort.
Nu știu alții cum sunt, vorba clasicului Creangă, dar eu mă simt ca peștele-n apă în preajma cărților. Să descopăr State Hall, respectiv Sala de Gală a Bibliotecii Naționale Austriece, una dintre cele mai frumoase săli din lume (și cea mai mare bibliotecă barocă), unde în cele aproximativ 200 000 de volume rare (1501-1850) este conservată atâta istorie, a fost copleșitor, înălțător, divin…
Cărțile respiră cuvinte prin paginile lor generoase și alunecă înspre umanoidul întâmplător și întâmplat în lume, amețindu-l cu esența inteligenței creative ce și-a găsit locaș milenar între coperte.
Construită de Joseph Emanuel Fischer von Eurlach, sala are o cupolă impresionantă, acoperită de frescele pictorului de curte, Daniel Gran, picturi cu subiecte distincte și alegorice, simboluri și învățăminte. Acolo se află și colecția celor patru globuri pământești (secolul al XVIII-lea) făcute de cartograful Vincenzo Coronelli pentru împăratul Leopold I.
Atât de neașteptat și înălțător a fost momentul vizitării bibliotecii, că l-am receptat ca pe un cadou personal. Am devenit transparentă, transformată într-o fâșie de dor și curiozitate, strecurată dincolo de tabuurile impuse oricărui vizitator.
Lumea în care trăim e atât de frumoasă!
O livadă cu fructe coapte, ale cărei roade trebuie doar să le culegem.
Em Sava