La 19 septembrie 2004 era inaugurată, la Montréal, Canada, în prezența fostului Președinte al României, Ion Iliescu, și a academicianului Răzvan Theodorescu, la data respectivă Ministru al Culturii, în piața ce poartă de atunci denumirea de Place de la Roumanie/Romania Square, statuia lui Mihai Eminescu, primul monument de for public de pe teritoriul canadian, eveniment menit să marcheze „100 de ani de prezență românească în Canada și 35 de ani de relații diplomatico-culturale româno-canadiene”, cum s-a afirmat oficial. De la început, trebuie spus că, dincolo de opoziția fățișă cu care a fost întâmpinat la Montréal, Președintele Ion Iliescu, rod al resentimentelor unei părți a diasporei româno-canadiene, în special față de consecințele nefaste ale „mineriadelor” din anii 1990-91, ce au determinat un puternic exod de tineri, cu deosebire studenți și intelectuali, care au ales exilul, dezamăgiți de politica agresivă a noii guvernări „provizorii” a României, instalată după căderea regimului comunist, statuia, în sine, a iscat destule discuții, nu doar de natură estetică. Asta pentru că, în reprezentarea plastică a lui Vasile Gorduz, Eminescu, văzut de la Montréal, apare într-o postură puțin măgulitoare, mai degrabă de geniu „pustiu” și rătăcitor, având imprimată pe chip o „mască” a disperării existențiale, iar nu ca o marcă identitară a unui Poet National, simbol al culturii și spiritualității românești. În consecință, puțini au fost intelectualii, de la București, mai ales, care au apărat această creație plastică discutabilă, mulți dintre cei care au văzut efectiv statuia, la fața locului, cum s-ar spune, fiind profund dezamăgiți. Iată, de pildă ce scria, la vremea respectivă, în presa din țară, criticul și proaspătul academicianul Dan Hăulică despre această statuie: „Visul, cu blândețe îndurătoare, a trecut peste sfidările contingentului, iar statuia pare a aștepta o Judecată de apoi a sufletelor, în care să triumfe radios neprihănirea”(!?-sic), în vreme ce viitorul academician Sorin Dumitrescu, și el un admirator de la distanță al statuii, considera că „până și în fotografiile acestei lucrări, din orice unghi ar fi făcute, Eminescu seamănă cu Hristos”(!).
Din păcate, atunci, ca și azi, statuia lui Mihai Eminescu din Place de la Roumanie – între timp zona a fost reconfigurată de autorități, iar statuia a fost mutată undeva, între niște bălării și în apropierea unor pubele de gunoi, asta în vreme ce plăcuța cu denumirea locului a dispărut cu totul, locul ei fiind luat de un alt avertisment care ne atrage atenția că în zonă nu se consumă droguri și alcool. Oare? – pare că nu-și găsește locul, fiind cu totul „o imensă gafă culturală”, o dezamăgire pentru orice român care vrea să-l întâlnească, la peste 8000 de kilometri de țară, pe Eminescu cel adevărat, sau cel puțin spiritul lui etern. De după tufele crescute în sălbăticie ne pândește silueta informă a poetului, un ins desculț, îmbrăcat într-o cămeșoaie ce amintește de halatele din Institutele de sănătate unde și-a petrecut poetul ultimii ani din viață, și care ne privește cu ochii goliți de lumină, copiați, recunoștea chiar Vasile Gorduz la inaugurare, după masca mortuară a poetului. Un „anonim” absolut ce privește spre nicăieri. În aceste condiții, e chiar mai bine că autoritățile din țară, care au comandat la vremea respectivă statuia, au omis să ridice și un soclu, și chiar, în grabă, au „uitat” să treacă numele lui Mihai Eminescu pe această „creație” ce ne trimite mai degrabă spre derizoriu, decât să ne înscrie în rândul națiunilor din Canada, cu o identitate culturală precisă. Să mai spunem că, de două decenii, autoritățile române, prin seria de consuli și consuli generali, plătiți generos de MAE, care s-au succedat la post, la Montréal, nu au făcut nimic, dacă nu pentru a remedia unele erori de construcție, măcar pentru a valorifica ideatic efigia lui Eminescu, e de prisos. Exceptând gestul generos al lui Victor Socaciu, o vreme și el consul în marele oraș din provincia Québec, care a susținut un concert de binefacere, iar banii obținuți i-a oferit comunităților românești pentru a înălța statuia pe un soclu, dar totul a rămas în faza de proiect. Iar societățile culturale românești, mai multe la număr, din Québec și din toată Canada, continuă să-și dispute prioritatea în a cheltui acei bani, și azi îngropați într-un seif de bancă.
Revenind la istoria prezenței românești în Canada, mai trebuie să spunem că începuturile emigrării sunt mai vechi de 100 de ani, cum se susținea în comunicatul oficial invocat anterior, primii coloniști, veniți aici în scopuri economice („Mia și drumul”, cum suna deviza celor chemați să facă avere în America) fiind semnalați încă din 1895, când, în provincial Alberta, s-a constituit localitatea Boian (mai bine zis Noul Boian), ce și-a luat numele de la așezarea omonimă, din Bucovina de Nord, azi în Ucraina. Apoi, în 1901, a început construcția Bisericii cu hramul Sfântul Nicolae, inaugurată în 1903 de arhimandritul Evghenie Ungureanu, venit aici de la Mânăstirea Neamț. Până în 1936, când s-a constituit primul Episcopat al românilor ortodocși din America de Nord și din Canada, condus pe P.S. Policarp Morușca, luaseră ființă în Canada 8 parohii românești, fiecare având și câte un cimitir. Tot de atunci durează și tradiția constituirii de Câmpuri Românești, tabere de vară, loc de întâlnire și de petrecere a sărbătorilor tradiționale, cel mai cunoscut fiind cel de la Hamilton, Ontario, ce funcționează și azi. În prezent, Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord și din Canada, distinctă, dar nu despărțită spiritual de Biserica Ortodoxă Română, condusă de Episcopul Nathaniel, cuprinde 33 de parohii, misiuni și Mânăstiri, între care este și Biserica Buna Vestire, din Montréal, din 2018, când și-a serbat centenarul înființării, Catedrală Episcopală, păstorită de părintele („arhipriest”) Liviu Alexandrescu. Între comorile de preț ale Bisericii, recent re/pictată de un grup de artiști din țară, conduși de pictorul Adrian Bota, cel care a pictat și noua Biserică a Mănăstirii Techirghiol, se află și o icoană ferecată cu argint, a Fecioarei Maria cu Pruncul, dăruită de Regina Maria, cu ocazia vizitei sale istorice în America, în 1926. Din cele 8 icoane dăruite de Regină comunităților românești din cele două Americi, una se află la Montréal, iar alta în îndepărtata Alaska.
Aici, în fața Bisericii și a Casei Românești din Montreal, situate într-un cartier populat mai degrabă de emigranți, dar în care și românii au fost primiți cu brațele deschise, cu acordul părintelui Liviu Alexandrescu și cu susținerea materială a scriitorului, jurnalistului și iubitorului de cultură Leonard I. Voicu, a fost ridicat, în 2019, al doilea bust al lui Mihai Eminescu, din Montréal, operă a sculptorului petrilean Petru Ilie Birău (1966-2021). Dacă prima statuie a fost plătită de autoritățile românești, rezultatul fiind, am văzut, „dezamăgitor”, sau, cum spunea un scriitor de limbă română, trăitor de aproape trei decenii în Canada, Mircea Gheorghe, citez: „E păcat!”, de data acesta a fost o inițiativă strict privată, meritul de a-l identifica și invita să lucreze pentru comunitatea românească din Montréal pe un artist din țară, profesorul, pictorul și sculptorul, doctor în arte vizuale, Petru Birău revenindu-i în întregime lui Leonard I. Voicu, președintele Cenaclului Eminescu, și directorul publicației trimestriale „Repere culturale”, ce apare din 2021, la Montréal (din 2023 este și membru al UZPR, Filiala Presa Culturală). A rezultat o lucrare peste așteptări, în stil clasic, se poate spune chiar capodopera unui artist, în viața de zi cu zi cu totul modest, dar înzestrat cu un har și o voință excepționale. Mândru de ce a realizat, Petru Birău declara, la inaugurare, reporterului gazetei locale de limba română „Zig-Zag româno-canadian”: „Prietenul meu Leonard I. Voicu a dorit să doneze monumentul comunității românești din Montréal. Pentru mine este o onoare să fiu ales și să înfăptuiesc acest proiect, atât ca artist, cât și ca român”.
În acest context, am fost invitat, în septembrie, curent, să mă întâlnesc cu membrii Cenaclului Eminescu, din Montréal, și să susțin o conferință despre Mihai Eminescu, la Centrul Comunitar din cartierul Côte-des-Neiges, Montréal. Deliberat, am ales o temă mai puțin comună, „Eminescu și ispita filosofică”, dar care mi-a permis să fac și unele divagații de natură estetică pe marginea efigiei plastice și publice a Poetului Național, inclusiv cu trimitere la posteritatea sa internațională. Spre mirarea mea, au fost de față și chiar au apreciat efortul meu de sistematizare ideatică a gândirii și creației eminesciene, doamna Cristina Marinescu, consulul general al României la Montréal, profesorul medievist Jaques Bouchard, de la Université de Montréal, unul dintre puținii cărturari canadieni care cunosc și apreciază limba și cultura românească, artistele plastice Rodica Vinca, președinta Uniunii Artiștilor Plastici și a Muzicienilor Români din Canada, și Maggie Ivanovici, Diana Corina Haiduc, președinta Asociației Culturale Române, ca și mulți alți scriitori și artiști români și basarabeni, stabiliți în Canada. Dincolo de contactul direct cu reprezentanți ai diasporei culturale românești (în zilele următoare aveam să-i cunosc și pe alți români de vază din Canada, între care pe scriitorul Mircea Gheorghe și pe jurnalista și eseista Veronica Pavel Lerner), câteva concluzii se impun: intelectualii români, indiferent de poziția lor socială, de noul statut din țara de adopție (uneori cu mult peste standardele noastre curente) duc dorul țării, poartă cu ei, ca pe o efigie, nostalgia locurilor natale și sunt dornici să discute pe teme și subiecte românești. Este un fel de transplant etnic, o formă de afirmare identitară, o marcă proprie între atâtea neamuri de toate culorile și credințele.
Între formele de afirmare a acestei identități pierdute, este și Cenaclul Eminescu, ce funcționează, după legile locale, ca o inițiativă privată. A fost înființat în urmă cu aproape 20 de ani de trei scriitori româno-canadieni, romancierul și inginerul Eugen Enea Caraghiaur, decedat recent la vârsta de 100 de ani (1923-2023), poetul George Filip și jurnalistul și omul de afaceri Alex Cetățeanu, directorul publicației „Destine Literare”. Ulterior, din 2017, președinte al Cenaclului a devenit scriitorul Leonard I. Voicu, iar componența Cenaclului s-a mai schimbat, unii dintre foști membri fondatori alegând să evolueze în alte medii, ori societăți culturale. Concomitent, la Montréal, dar și la Toronto activează și câțiva ziariști cunoscuți, între care omul de radio Adrian Ardelean, redactorul emisiunii „Ora României”, de la Postul public MRTV, care mi-a făcut și onoarea de a-mi solicita un interviu, dar și colectivele publicațiilor „Zig-Zag româno-canadian”, „Accent”, „Observatorul de Toronto”, ca și redacția, foarte restrânsă, a postului „Nașul TV”, varianta canadiană. Oraș al culturii, cetate a învățământului universitar – cu cele 6 Universități de prestigiu acreditate, Montréal ocupă un meritoriu loc 20 în clasamentul mondial Top 200 – capitala Provinciei Quebéc oferă celor aproape 26 000 de români și 6 000 de basarabeni stabiliți aici, condiții deosebite ca să-și afirme neamul și limba. Iar între mărcile identitare, Eminescu rămâne un adevărat tezaur etnic. Practic, putem spune că și prin cele două statui, Eminescu este la Montréal, la el acasă.
Marian NENCESCU
