Dumnezeu l-a sărutat pe frunte

Când s-a născut, acum 75 de ani, Dumnezeu l-a sărutat pe frunte.

Ulterior Grigore Vieru a devenit unul dintre scriitorii noştri cei mai importanţi.

Dar, tot atunci, Cel de Sus l-a să­rutat şi pe Suflet.

Vieru a fost şi un exemplu de omenie, de cumsecădenie, de mo­destie, de bunătate.

La întâlniri prefera să rostească poemul „Casa mea”:

„…Şi vei tace lung cu mine

Cu văz tulbur şi durut,

Casă văduvă şi tristă

De pe margine de Prut”.

De ce poetul recita mereu aceas­tă poezie?

Pentru că ea nu era una oarecare din creaţia poetului. Casa „văduvă şi tristă” simboliza însăşi Basara­bia, cea de dincoace de Prut, cea de dincolo de Ţară.

În ultimul an am participat la mai multe manifestări din România dedicate lui Grigore Vieru, unde ni se spunea: „Vieru este şi al nos­tru!”.

Ca şi cum ni s-ar fi spus: „Sun­teţi şi voi de-ai noştri” sau: „Sufe­rinţa voastră este şi a noastră”.

Visul lui Vieru s-a împlinit: el vedea unirea noastră cu Ţara prin cuvânt.

Patria lui, dacă ar fi să-l parafra­zez pe Nichita Stănescu, era Limba Română.

El nu doar a scris în Limba Ro­mână. Vieru a trăit în Limba Româ­nă.

Când vulcanic, ca o lavă revăr­sându-se peste versanţi, când lin ca o apă limpede care curge cu tot cu cerul de deasupra şi sălciile în­florite de pe maluri, versul lui ne-a însoţit istoria ultimei jumătăţi de veac.

Poezia lui este o simbioză dintre Neam şi Timp: ca dintre copac şi muşchi.

Vieru a scris poezii mobilizatoa­re, cu încărcătură de trăsnet şi cu lumină de fulger.

Vieru a scris poezii senine, ca nişte icoane pe sticlă.

Miracolul ne era relevat prin detalii şi noţiuni aparent nesemni­ficative: Limba maternă, Eminescu, casa părintească, Prutul, iubita, mama…

„Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ!…”

Acum, când Vieru nu mai este, multă lume se întreabă nedumerită: cum puteau unii să-l urască anima­lic pe autorul versurilor dumneze­ieşti de mai sus, care, în viaţa de toate zilele, era şi un bărbat de o bunătate îngerească?!

Vieru a fost şi el om şi a avut şi slăbiciuni omeneşti. Dar nu pentru acestea era urât.

Lui Grigore Vieru nu i s-a iertat talentul.

Lichelele s-au înhăitat, pe faţă, contra Poetului Naţional, crezând că, atacându-l, automat o parte a gloriei lui se va răsfrânge şi asupra lor. Că lumea le va acorda impor­tanţă: „Uite, dom’le, cine se pune cu Vieru!”, şi astfel micii sau „miticii” (de la Mitică, eroul lui Caragiale) vor fi şi ei mari. Anonimii se şi vedeau plini de faimă, ca Herostrat.

Dar n-a fost să fie, şi după moartea lui Vieru ei emană tot beznă, tot nimicul!

Invidioşii nu-l iartă nici dincolo de mormânt.

Asasinii lui morali – Mihai Con­ţiu şi Ion Berlinski – îl atacă în con­tinuare în publicaţia lor cu miros de latrină.

„Încetaţi cu isteria Grigore Vi­eru!”, ne reproşa nu demult un co­leg-scriitor pe terasa Uniunii Scrii­torilor. Vieru ar fi spus despre aceş­tia: „Săracii!”.

Cum îmi vorbise ceva mai îna­inte despre nişte consăteni de-ai săi, care-i rupseră într-o iarnă grea acum câţiva ani toate scândurile din gardul de la casa părintească din Pererîta, ca să-şi facă focul în sobe şi să nu moară de frig: „Săracii!”.

Acesta era Grigore Vieru, care a încălzit cu gardul de la casa părin­tească o mahala din Pererîta, iar cu versurile sale – o Basarabie întrea­gă…

A făcut parte mai degrabă din generaţia noastră. Ne-a crescut. Ne-a încurajat. Ne-a apărat.

El ne-a învăţat: casa părintească nu se vinde. Tot el ne îndemna să scriem de dorul Limbii Române, să credem în Ţară, în marile ei valori, precum în Cel de Sus.

Ca şi Papa Ioan-Paul al II-lea, el ne spunea: „Să nu vă fie frică!”

Încurajându-se astfel şi pe sine.

La mitingurile neautorizate de la sfârşitul anilor ’80 veneam cu Vie­ru, sau Vieru venea cu noi, precum cloşca cu puii.

Ca să putem rosti şi noi împreu­nă cu el:

„Suntem! Venim! Am răsărit!”

Şi aici ar trebui să fac şi o măr­turisire: felul meu de a fi datorea­ză mult lui Grigore Vieru, care, pe când eram student, mi-a dat un sfat: „Să nu cedezi niciodată nici măcar un singur deget, cine cedează un deget va trebui să mai cedeze unul, şi-ncă unul, până va ceda toată mâna, şi-apoi − toată fiinţa…”

De aici mi s-au tras multe din­tre necazurile mele, dar şi cele mai multe dintre izbânzile mele.

Grigore Vieru a fost pentru noi o lecţie permanentă: de ţinută morală, de demnitate, de existenţă.

Când i-a apărut culegerea „Stri­gat-am către tine”, Grigore Vieru îşi anunţa cititorii că aceasta e „car­tea vieţii” sale.

Apoi când a văzut lumina tipa­rului „Acum şi în veac”, Grigore Vieru afirmase şi despre ea: „E car­tea vieţii mele”.

La apariţia volumului „Taina care mă apără” a făcut aceeaşi afir­maţie: „E cartea vieţii mele”.

Poetul nu trişa: fiecare carte nouă era una „a vieţii” sale, el o scria ca şi cum ar fi fost ultima.

De aceea tot ce a scris Vieru re­zistă: el punea tot sufletul în fiecare lucrare, ca şi cum imediat după asta urma să moară.

Fiecare carte a lui Vieru a fost o carte-testament.

Fiecare carte a fost cartea vieţii sale: de la „Alarma” (1957) – la „Taina care mă apără” (2008).

După un an de la plecarea lui la Domnul ne dăm tot mai mult seama de faptul cât de mult ne lipseşte.

Dar Vieru n-a murit.

El n-a plecat.

Vieru suntem noi.

Noi suntem Vieru.

Nicolae DABIJA

  11 februarie 2010

Foto: Wikipedia