Ipoteza acestui articol se regăsește într-o constatare referitoare la obținerea titlurilor științifice pentru cadrele didactice din învățământul superior. Nu am în vedere criteriile colegiale care stau la baza obținerii acestora, ci calitatea pregătirii celor ce se ornează cu asemenea onoruri și responsabilități pentru formarea elitei științifice a țării. Citesc un articolaș într-o presă provincială că domnișoara Melania (nume inventat!) își anină înaintea identității cuvintele „prof. univ. dr.”, are sub 30 de ani și până acum a fost o ilustră necunoscută în domeniul dumisale. În public, n-a susținut o conferință, n-are cărți științifice, nu s-a evidențiat printr-o activitate demnă de a fi reținută nici ca excepțională și nici ca banală. Pesemne a urmat vreun modul pedagogic, un master superficial, vreo școală doctorală în care a fost un ins de duzină și a publicat, conform criteriilor pentru profesură, două volume la edituri nesemnificative (adeseori cursuri ori sinteze plagiate), câteva articole ISI (oricum plătite), vreo două compilații în reviste BDI fără ecou și semnificație, beneficiind de recomandări amabile și colegiale. Ei se pot regăsi la oricare facultate din țară, la oricare programe de studii, la privați sau la stat, în orașe mari ori în orașe provinciale. Prestigiul didactic a ajuns ”destul de șifonat” din pricina unor asemenea indivizi, pe care i-am numi ”impostori” din punct de vedere al responsabilității profesurii pedagogice.
Comisia ministerială a umplut universitățile cu asemenea titluri științifice, fără ca facultățile să dispună de autorități autentice. Proiectele internaționale sunt o sursă de îmbunătățire a unui CV nerelevant. Dacă activitatea cu studenții este superficială nimeni nu mai este interesat, studenții promovează, plătesc și obțin licențierea cu ampla îngăduință a unora, lustruiți cu înaltele titluri de profesor ori de conferențiar, obținute pe bază de criterii virtuale și fără o suficientă maturitate profesorală. Titular pe viață, jocul de-a profesoratul continuă până la adânci bătrânețe, chiar dacă ”opera științifică” rămâne aceeași, pentru că scrierea academică nu e chiar un lucru de șagă. Altă variantă este plagiatura, de care nu se mai ferește impostorul s-o afișeze pentru a-și dovedi măiestria universitară. Ba poate devine chiar un avantaj pentru ocuparea de funcții, inclusiv aceea de rector. Multe lucruri s-ar mai putea spune și multe exemple ar putea umple spațiul editorial. (Pentru învățământul preuniversitar – nepotrivită denumire pentru studiile liceale! – titularizarea pe viață a profesorilor constituie o sursă de blazare și de lenevire intelectuală.)
Pornind de la cele de mai sus, am lecturat volumul Lancea lui Ahile (CR, 1980) a fostului (și regretatului) profesor universitar dr. Mircea ZACIU (1928 – 2000) de la Facultatea de Filologie a Universității clujene. Comparând calitatea didactică, științifică și etică a Melaniei cu cea a lui Mircea, putem rezona asupra diferențelor valorice manifestate în timpuri diferite. În interviul cu D. Tudoran, prof. univ. dr. Mircea Zaciu amintește de sistemul foarte modern de predare al învățătoarei sale, consecința a unor lecturi mereu împrospătate. Menționează apoi impactul asupra devenirii sale a profesorilor liceali, Vasile Scurtu, Ascaniu Crișan, Eduard Găvănescu, Anton Drăgulescu, Mihai Păun, Zaharia Macovei etc., având studii complementare la universități apusene. Toți i-au fost model de intelectuali și de oameni respectabili în comunitate.
Mai mult, Mircea Zaciu provenea dintr-o familie pasionată de carte, iar părinții au cumpărat tânărului cărți din librării românești și străine, l-au stimulat să citească scriitori valoroși din literatura română și universală, l-au ademenit pentru teatru, operă și presa literară. Studentul a beneficiar de seriozitatea științifică și pregătirea intelectuală a lui D. Popovici, I. Breazu, S. Pușcariu etc. iar „examenele erau foarte grele. Cea mai mică lacună în pregătire, cea mai ușoară fisură de cultură aduceau respingerea”. Dă exemplul profesorului D. Popovici, riguros, temeinic, care „pregătea fiecare curs impecabil, avea o erudiție sclipitoare, oratorie de catedră, era egal cu sine și orice curs era exemplar”. Tânărul Zaciu este reținut, la 25 de ani, preparator la Universitatea clujeană: „un an preparator, un an asistent, zece ani lector, zece ani conferențiar și apoi profesor”. A ajuns profesor la 50 de ani. Cei tineri, de astăzi, ”s-ar vrea, după doctorat, dintr-odată profesori”.
Ca universitar, este nevoie de un exercițiu al scrisului. A ști „scrie academic” înseamnă a fi generator de idei științifice, de a elabora în limbajul domeniului și de a fi la curent cu noutățile acestuia. De exemplu, Mircea Zaciu a fost un critic literar riguros, după cum a fost un profesor exigent, incoruptibil, iar exigența deriva din excepționala sa pregătire, primenită cu permanente lecturi. A scris. Ion Agârbiceanu (1955), Masca geniului (1967), Glose (1970), Colaje (1972), Lancea lui Ahile (1980), Jurnal (4 volume), Ca o imensă scenă, Transilvania (1996), Dicționarul esențial al literaturii române (coord., 2000) etc. În total, vreo 36 de cărți.
Articolul acesta este o sugestie comparativă privind valoarea, competitivitatea și virtutea didactică. A fi profesor presupune o mare responsabilitate morală, un devotament desăvârșit pentru formarea elitei intelectuale a țării, o dăruire sacrificială de înșurubare în viața tinerilor spre a le înțelege aspirațiile și dimensiunea speranțelor lor. Profesorii devin ”părinții” elevilor și studenților, dorind binele deplin copiilor săi și orice sacrificiu e binevenit pentru educația corectă a acestora și împlinirea aspirațiilor conform vocației lor personale. Cei care fac din profesorat o meserie ca oricare alta se află în eroare și nici ei nu pot avea vreo satisfacție, dacă reflectează că studenții ori elevii pot deveni victime ale superficialității, indolenței și funcționarismului unui profesor rătăcit într-o sală profesorală ori la catedră. Asemenea impostori în cancelarii și la catedre au uzurpat (și uzurpă) autoritatea reală a Profesorului, model și exemplu pentru elevi și studenți.
Reflecțiile de mai sus aparțin unui fost învățător, fost profesor gimnazial, liceal și universitar, director școlar și decan, autor de cărți (neplagiate), publicist și un asiduu cititor.
Anton Ilica/UZPR
Foto: pixabay.com