Cu prilejul remarcabilului debut editorial cu lucrarea „Eugen Dorcescu – un écrivain pas comme les autres” (cuprinzând comentarii critice privind poezia și proza memorialistică, un interviu cu autorul și o evocare biobibliografică), observam că dna prof. SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN (n. 8 noiembrie 1976, Bocșa, Caraș-Severin) este unul din cei mai înzestrați „cursanți” ai Școlii de literatură Eugen Dorcescu”, un fel de „salon literar” catalizator, înființat în vara lui 2021 la inițiativa universitarei și scriitoarei Mirela Ioana Dorcescu, eseist de vocație și promotor în spațiul cultural timișorean. Cursanții, în majoritate foști studenți sau masteranzi, acum la catedrele lor, precum Cătălin Marian Ciobanu, Mariana Anghel, Anișoara-Violeta Cîra ș.a. (despre cărțile cărora am scris la timpul potrivit și, cu siguranță, vom mai scrie), și-au trecut cu bine debutul editorial, aflându-se la ora de față în plină afirmare. În postfața la volumul amintit, intitulată „Maturitatea unui debut editorial” criticul literar Livius Petru Bercea aprecia efortul autoarei de a realiza „un complex portret al artistului, al omului și al intelectualului Eugen Dorcescu, un gest demn de subliniat și de apreciat”. „Gestul” respectiv, gestionat editorial de dna Mirela Ioana Dorcescu, se înscria, de fapt, într-un context mai general privind aniversarea a 50 de ani de creație și a 80 de ani de viață ai scriitorului timișorean (Eugeniu Berca/ n. 18 martie 1942, Târgu Jiu, Gorj). Cu acest prilej, poetului și prozatorului Eugen Dorcescu i-au apărut o seamă de lucrări (două volume de Jurnal și câteva de poezii), menite a fixa în efigie portretul scriitoricesc și uman al unuia din cei mai valoroși scriitori români de azi, un clasic în viață, după aprecierile unor critici români și străini, „poet de linie înaltă”, ca să folosim o sintagmă inspirată a lui Lucian Blaga.
De ce – se întreba autoarea în volumul de debut – poetul, prozatorul, eseistul, criticul literar, traducătorul, gazetarul și editorul Eugen Dorcescu este „un écrivain pas comme les autres” și tot d-sa răspunde: „Foarte simplu: Eugen Dorcescu a fost, este și rămâne un scriitor de excepție. Nu îmi aparține această remarcă, o spun mari voci din lumea literară. Este tipul de scriitor ce nu absolutizează nimic, ce se lasă călăuzit și inspirat de adevăr, de Creator. Deși ni se relevă drept un om greu încercat de viață, cu multe necazuri, cu revoltă sufletească pricinuită de nedreptate, cu o familie care nu doar că nu-l ajută în demersul artistic, ci, dimpotrivă, îi pune piedici, Domnia Sa reușește să se ridice deasupra tuturor. Necazurile îl purifică și scot la iveală un om de superioară calitate și un scriitor unic, admirabil, inimitabil.”
De fapt, cine citește fabulosul Jurnal (volume de până acum, Îngerul Adâncului și Adam), – care pot constitui un fel de meta-text, sui generis, desigur, împreună cu proza fantastică și, evident, cu eseurile metaforologului privind „Poetica non-imanenței” – va înțelege foarte bine sufletul poetului, aspirația lui spre transcendență și idealitate, o veritabilă filosofie a mântuirii creștine, o soteriologie prin neabătută credință. „Proza decriptează, precizează intervievatul, discursiv și analitic, simbolurile vehiculate de poezie. Și invers: poezia esențializează, oarecum încifrat și sintetic, desfășurările precumpănitor expozitive ale prozei.”
Comentându-i poezia de până acum, inclusiv scrierile așezate de poet sub titlul „Biblice” (2021), – retroversiunea originală a „Psalmilor” și „Ecclesiastului” sau a „Pildelor” și „Rugăciunii Regelui Manase”, – autoarea remarca anumite teme, motive, atitudini lirice, viziuni, mai toate din domeniul „sublimului”, precum indiscutabilă este și „lectura balsamică” a traducerilor biblice. Ajutată de „Mărturia stihuitorului”, autoarea pătrundea cu uimire în profunzimile textului, constatând că poetul, dezavuând viziunile apofatice, s-a apropiat cu fervoare și vocație redemptivă de Dumnezeu, asumându-și „duhul” Scripturii și îndemnat să dea glas „stării mistice”, recurgând la poezie, și asta „chiar de ar fi să exprimi, prin intermediul ei, rugăciunea sau tăcerea – căi privilegiate de comunicare cu sacrul”, conform respectivei lămuriri…
Urmărind credința poetului într-un luminos ideal, al salvării, poezia (și în mod direct mărturisirile de credință) capătă valoarea de „trésor inestimable”, Eugen Dorcescu ilustrându-se astfel pe deplin un scriitor „pas comme les autres”. De unde singularitatea acestui spirit însetat de transcendențe și fixat într-un ideal al redempțiunii, pe o tradiție „a sublimului”. Și, desigur, cu un scriitor cunoscut mai de mult în spațiul literar hispanic, fiind considerat când „un poet european” (Rosa Lentini), când „cel mai mare dintre poeții români în viață” (Luis León Barreto), ba chiar un mare poet al modernității, încadrabil într-o „tradiție a sublimului” (Andrés Sánchez Robayana).
Și în volumul de față, EPISTOLELE DE LA RAMNA (Eurostampa, 2023), între cei șapte poeți comentați din cele paisprezece „schițe de portret” (Veronica Bălaj, Carla Florentina Cioca, Zoia Elena Deju, Mariana Pâșlea, Gheorghe A Stroia, Petre Vasile Tomoiagă) se află și Eugen Dorcescu, căruia i se comentează volumele „APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme” și „Leviatanul”, ambele apărute în 2022 la prestigioasa editură timișoreană „Eurostampa”. Din nou, un bun prilej pentru tânăra comentatoare de a survola relieful liricii dorcesciene, remarcând în primul volum „zbuciumul sufletului împovărat, durerea celui care știe că Iisus s-a jertfit pentru el, căutarea salvării”, pe scurt zis „suferința”, ca „idee trăită”, obiect de reflecție, suport onto-gnoseologic care, zice autoarea, „ar merita, cu siguranță, un studiu separat”, pornind de la sentența poetului citată deseori și inclusă în cercetări de profil: „Cea mai sigură cale de cunoaștere e suferința.” Așadar un „elogiu al suferinței”, de regăsit în câteva discursuri ale poetului, ultimul fiind cel din 18 martie 2022 rostit, cu prilejul aniversării, în Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh” din Piața Dacia, Timișoara. În ceea ce privește „Leviatanul”, criticul „continuă să exploreze mirabila lume a poeziei lui Eugen Dorcescu”, pornind de la ilustrația de pe copertă ce reproduce tabloul „Edecarii de pe Volga” al realistului pictor rus Ilia Rein, „11 oropsiți, bărbați și femei, care trag șlepul pe marele fluviu, în amonte, sub arșița nemiloasă a verii”, exprimând „demnitate, curaj, forță, dar și condamnarea celor care aprobau o astfel de muncă istovitoare”. Poemul „Edecarul”, de pe coperta a IV-a, vine să accentueze semnificația cu referențialitate la planul artistic, implicând sufletul creatorului: „edecarul cel mai/ greu încercat e pictorul/ însuși, e însuși artistul.” Volumul este dedicat Școlii de literatură „Eugen Dorcescu”/ Isla de los Afortunados, o dedicație olografă in corpore și publică fraternizare („Personal, m-a lăsat fără cuvinte.), între cei menționați regăsindu-și numele și dna Silvia-Gabriela Almăjan. Comentarea textelor culese din manuscrise, cu pasiune, răbdare și devotament de aceeași editoare din ultimii ani și comentatoare in profunditate, Mirela Ioana Dorcescu, îi relevă autoarei o realitate artistică aparte, impunându-se „prin prestanță, măiestrie în mânuirea condeiului, prin expresii artistice înălțătoare, completând astfel portretul unui Om de formație savantă, un erudit, un foarte talentat poet. Da, Eugen Dorcescu este un poet erudit al timpului nostru.” Simpatetică în transcrierea considerațiilor literar-artistice și estetice, autoarea consideră munca poetului comparabilă cu truda „edecarilor”, rezonând un dolorism difuzat în întreaga creație, cu deschideri către ideația creștină (pe lângă ale metafore-simbol de reverberații mai ample în geografia liricii dorcesciene: diacul, cavalerul, conștiința implacabilului „Leviatan”, timpul, senectutea eliberatoare de iluzii și fantasme, pavilonul ca spațiu al meditației „scribului eteric” etc.).
Poetei Veronica Bălaj i se comentează volumul „Solilocvii” din 2016 (ediție română-engleză), dăruit autoarei după o emisiune de televiziune la „Europa Nova”, „fire caldă, zâmbitoare, dinamică, interesată de artă, de frumos, în orice formă de exprimare”. Poeta, predispusă „la meditație și reverie”, se regăsește într-un discurs „confesiv și descriptiv”, lexemele, în totalitate, de un farmec particular, inconfundabil, purtând mesaje tainice, „sunt îmbogățite cu conotații, poezia generând astfel de direcții multiple de interpretare”. Poezia însăși, din aceste evadări și reveniri la sinele profund, născându-se (între timp, poeta, prozatoarea și jurnalista Veronica Bălaj a mai scos și alte cărți, între care volumul de poeme Cotidiene (2020), antologia „O sută și una de poezii” în Editura Academiei (2022), alta, în românp-spaniolă, apărându-i pe alte meridiane cu o prefață a noastră Ochiul fantast / El ojo fantaseo (traducere). Celălalt comentariu privește „Interviurile” din volumul „Restituiri culturale bănățene” (2019), cu o prefață de Cornel Ungureanu, comentat și de noi, din care amintim foarte interesante gânduri exprimate mari autori contemporani, mai pe fugă sau mai pe îndelete: Mircea Șerbănescu, Eugen Todoran, George Uscătescu, O. Paler, Gerda Barbilian, Damian Ureche, Lelia Rugescu, Grigore Vieru, Al. Jebeleanu, Anișoara Odeanu ș.a.
Expresie a unui „romantism întârziat”, poezia Carlei Florentina Cioca mărturisește „delicatețea unui suflet zbuciumat, căutarea unui sens, frământările unui eu liric doritor de a găsi cel mai potrivit veșmânt stilistic pentru ideile și simțămintele ce-l copleșesc”, un debut în care „rezonează poezia cu pictura” și „se afirmă preocuparea pentru taină, adevăr, frumos, toate laolaltă conturând imaginea unui «romantic întârziat»”
Sub titlul „Poezie și cunoaștere” se regăsește comentariul la volumul de poezii „Rotitor” al poetei gorjene Zoia Elena Deju („Eurostampa”, 2022), un titlu ce trimite atât la vizualitate cât și la starea de mișcare, „în plus, termenul citit de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga are aceeași rostire și aceeași semnificație”, fiind adică un palindron, „de unde putem deduce că autoarea preferă echilibrul, e împăcată cu mersul firesc al lucrurilor, al Universului: sfârșitul-început și începutul-sfârșit”. E vorba de „o foarte personală perspectivă antropocentrică”, sesizată de altfel și de Eugen Dorcescu, în prefața cărții, descifrând temele, viziunea, atitudinea în fața miracolului vieții, a morții inevitabile, a amintirii recuperatoare în spirit, în sfârșit, a salvării prin credință, înaintând de la „rogatio” la problematizarea sacrului, nelipsind receptarea acelui presentiment al apocalipticului, dar și al Noului Ierusalim…
„De-a poezia” este comentariului la volumul din 2021 cu același titlu al poetei Mariana Pâșlea, „cunoscătoare și iubitoare a clasicilor” și ca poetă, de factură asemănătoare, dând glas unor „meditații grave despre viață”, în ritmuri muzicale și ludice. Acest „joc de-a poezia” cu toate implicațiile lui, este, de fapt, o decantare în versuri mai mult sau mai puțin tranzitive a unei experiențe de viață, reflectând „o gamă largă de sentimente” în tonuri deseori șăgalnice, pe care dna profesoară Pâslea vrea s-o lase mărturie lumii și nu numai celor din Valea Almăjului, între care locuiește, dar tuturor iubitorilor de literatură și frumos. Al doilea comentariu, „Primul țipăt” repetă titlul volumului de debut din 2020, prefațat de Mirela-Ioana Dorcescu („Despre țipăt și poezie”), în care autoarea almăjeancă este considerată un „poet genuin” cu un talent evident, difuzând un lirism rememorativ, pe un ton glumeț, dar evocând teme grave (evitarea evaziunii din consemnarea vieții reale, timpul trecător, presentimentul morții, înțelepciunea existențială, teama de necunoscut…). Al treilea volum comentat este cel de „confesiuni critice” (19 în totul) intitulat „Lectio profana”, despre care am scris și noi, dedicat unor apariții editoriale semnate de Marian-Cătălin Ciobanu, Eugen Dorcescu, Mirela-Ioana Dorcescu, Silvia Gabriela Almăjan, Nicolae Andrei, Ion Alexandru Angheluș, Gheorghe Azap, Iosif Băcilă, Elena Borchescu, Anișoara-Violeta Cîra, Octavian Doclin, Costel Simedrea ș.a.
Despre o „iubire complexă, superioară, absolută” ar fi vorba și în poezia lui Gheorghe A. Stroia (prefața la volumul „Rai cu fluturi” din 2020 este semnată de poetul Eugen Dorcescu, „George Stroia: poetul iubirii desăvârșite”, cu accentul pe accepțiunea exprimată de „agape” în vectorizări ascensionale, spiritualizate). Alt volum, „Păsările inimii” (2021), merge pe simbolismul păsării atât de răspândit în tradiția și cultura multor popoare, sugerând aspirația spre libertate, zborul spre idealitate și transcendență, eliberarea din realitatea opresoare, multe piese urmând o versificație „comparabilă cu pastelurile lui Alecsandri” și în ritmuri populare.
Ultimul eseu, dedicat lui Petru Vasile Tomoiagă, redactorul-șef al ziarului „Timișoara” (care și-a deschis larg paginile pentru promovarea operei lui Eugen Dorcescu, scrierile publicate fiind înmănuncheate de Mirela Ioana Dorcescu în volumul aniversar „Eugen Dorcescu 80”, despre care am scris și noi), se referă la volume de poezie precum „Rădăcinile genunchiului sau Rădăcina crucii” (2005), puternic amprentat de meditație religioasă și confesiuni tulburătoare. „Poezia mistico-religioasă (II)” a acestuia din volumul bilingv (română-engleză) „Icoane” (2016), dar și acea poezie „a toamnei” din „Soarele albastru” reflectă atât o tematică interesantă ca viziune, dar și „grija pentru formă, prin imagini artistice puternice, figuri de stil remarcabile, licențe poetice, dar mai ales prin idei și simboluri”, toate laolaltă transmițând „o stare de reverie, de încântare, de pace lăuntrică”. Revenirea la poezia iubirii și credinței (prin „Înviere”, 2001), la problematizările existențiale și nevoia de transfigurare ideatică ale eului liric din „Pământul Cerului” (2004), sunt momente importante în evoluția poetului, În sfârșit comentarea povestirile ce amintesc de Agârbiceanu și Rebreanu, inspirate din lumea satului arhaic, tradițional din „Adevărul care răpune” (2003), îi oferă autoarei prilejul de a-și rotunzi amplul comentariu (cel mai întins) dedicat autorului cu eseul „Originalitatea poeziei lui Petre Vasile Tomoiagă” (pp.158-188).
Dintre prozatori, autoarea reține numele lui Iulian Chivu din Roșiorii de Vede, comentându-i mai recentul roman „Indezirabilul” (2022), „cu subiect ce reflectă realitatea, cu personaj complex, ce amintește de protagoniștii lui F. M. Dostoievski” (cazul unui profesor devenit, prin eroare judiciară, „pușcăriaș”, care, deși pus în libertate, nu poate scăpa de stigmatul incriminat de „semeni”!). Un alt romancier, critic literar și el precum Iulian Chivu, este Constantin Stancu din Hațeg, căruia i se recenzează romanul „Judecătorul și jurnalul său” (2021), comentat și de noi, oglindind „eșecul oricărui proiect existențial situat în mereu dezamăgitoarea contingență” („Timpul – Judecător sau Judecata Timpului”). Sub titlul „Femeia – o enigmă”, este comentat romanul Mirelei-Ioana Dorcescu, „Punctul interior” (2010), cu o prefață la ediția din 2020 de Eugen Dorcescu, „Despre inițierea în suferință”, în care se identifică arhitema (Cunoașterea de sine) și două arhipersonaje (Eros și Thanatos), „șlefuite de Fericire și Suferință – doi iscusiți meșteri.”
Avem și patru abordări dedicate unor critici: Livius Petru Bercea (prezentarea volumului „Poeți și poezie”, 2018), Marian-Cătălin Ciobanu („Et in Arcadia ego”, debut, 2022), Anișoara-Violeta Cîra („Realismul simbolic. Eseistica și proza Mirelei-Ioana Dorcescu”, 2018; „Drumul spre sens. Eseuri hermeneutice”, 2020); Monica Condan („În orizontul aporiei: sens trăit – sens receptat”, 2022; prezentarea revistei „Coloana Infinitului”, anul XXV, nr. 120/ martie 2022, editată de societatea „Constantin Brâncuși” din Timișoara, ediție dedicată lui Eugen Dorcescu – periodic îngrijit de Monica Condan).
Volumul este, în întregime, o probă de stăruință pasionantă și înzestrare profesională, atuuri remarcate de noi încă din volumul de debut, cu mențiunea vocației analitice și dispoziției hermeneutice. Desigur, dna Silvia-Gabriela Almăjan se dovedește un cronicar literar de încredere, cu bună orientare estetică și cu un discernământ critic tot mai accentuat, vizând „portretul” scriitoricesc ca figură critică integratoare, care nu de puține ori îi reușește.
Cartea de cronici pe care ne-o propune azi, „Epistolele de la Ramna” (din domiciliara Ramna caraș-severineană), cu subtitlul „Schițe de portret”, constituie un pas categoric înainte, destinul critic al d-sale meritând a fi deopotrivă apreciat ca atare și urmărit cu deplină încredere.
Zenovie Cârlugea