Toate organismele internaționale de apărare a drepturilor jurnaliștilor atrag atenția că femeile din breaslă sunt supuse unor valuri de ură acerbe, sunt ucise, întemnițate, amenințate, hărțuite, prigonite. Dar femeile fac față într-o lume care în anii 1970 era încă aproape exclusiv a bărbaților. Jurnalismul este pentru femei un adevărat câmp de luptă, de mai bine de un secol.
În 1995, în biroul din Washington al publicației „Los Angeles Times”, doar șapte din cei 35 de reporteri erau femei. Una dintre cărțile care reflectă plenar tot efortul femeilor de a pătrunde în lumea jurnalismului este „Undaunted: How Women Changed American Journalism”, de Brooke Kroeger, cea care a scris anterior biografii ale lui Nelly Bly și Fannie Hurst.
„Undaunted” începe cu femeile jurnaliste care au făcut pionierat în secolul al XIX-lea, cum ar fi Margaret Fuller și Ida B. Wells, și continuă până în prezent. Kroeger duce cititorul prin generații de femei hotărâte și tenace. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns dintotdeauna greutatea acestei profesii care cere atâtea sacrificii, femeile din presă au avut de luptat și cu colegii de breaslă care le-au închis porțile în față.
Bly, cu expunerile ei cruciate la persoana întâi, a fost fondatoarea reportajelor investigative sub acoperire. Femeile corespondente străine în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, excluse de pe linia frontului, au fost pionieri într-un nou gen de acoperire, analizând impactul conflagrației asupra vieții de zi cu zi. De pildă, în timpul divorțului din 1927 al lui Charlie Chaplin de cea de-a doua soție (adolescentă), doar reporterii femei l-au întrebat insistent pe actor despre înclinația sa pentru fetele minore.
Este adevărat, pe de o parte, că femei excepționale au sfidat șansele de a reuși, dar realizările lor nu au erodat semnificativ stereotipurile și normele sociale care le-au lăsat pe majoritatea pe margine. Chiar și eminenta Fuller, primul editor al jurnalului lui Ralph Waldo Emerson, „Dial”, și editor literar al „New York Tribune”, și-a semnat coloanele cu un asterisc sau pur și simplu cu un „F”. De regulă, mult timp, când articolele femeilor erau publicate, purtau adesea titluri înjositoare – cartea lui Kroeger amintește despre relatarea lui Mary Clemmer despre o bătălie din Războiul civil: „Bătălia de la Harpers Ferry, așa cum a văzut-o o femeie”. Iar când un ziar londonez a avut o corespondentă de război în Africa, în 1881, „Saturday Evening Post” glumea: „Vom afla acum ce poartă femeile de acolo”.
Anne O’Hare McCormick – prima femeie din comitetul editorial al „New York Times”, care a primit un Premiu Pulitzer în 1937, a trebuit să lucreze independent pentru ziar timp de 14 ani înainte de a fi angajată cu normă întreagă. Multe femei, inclusiv corespondentele Flora Lewis, Martha Gellhorn și Marguerite Higgins au reușit să avanseze, dar numai una câte una. 
Acest lucru s-a schimbat în parte, în anii 1970, când, susținute de creșterea mișcării femeilor și de adoptarea legilor federale privind drepturile civile, jurnalistele au adoptat o abordare colectivă. O plângere din 1970 a fost depusă la Comisia pentru șanse egale în muncă împotriva „Newsweek”, în care fse arăta că femeile au fost retrogradate în locuri de muncă de cercetare, în timp ce bărbații ocupau poziții mai bine plătite și mai prestigioase. Au urmat acțiuni în justiție la alte publicații, deschizându-se oportunități de angajare și instituindu-se protecție pentru femeile care au urmat calea jurnalismului.
În ultimii ani, câmpul de luptă s-a extins. „În mod ironic, cele mai mari oportunități pentru femei în domeniul știrilor au venit pe măsură ce veniturile din publicitate s-au evaporat, iar cititorii și telespectatorii au abandonat aceste media tradiționale ca sursă principală de informații”, scrie Kroeger.
Un studiu din 2014 al Centrului de Cercetare Pew a constatat că între 1998 și 2012 s-au schimbat puține pentru femei în jurnalism, ca pondere a locurilor de muncă sau a pozițiilor de conducere.
Drepturi, libertăți și un val de riscuri
Ascensiunea femeilor în acest domeniu a început greu și în România. Maria Rosetti a fost prima femeie gazetar, într-o perioadă în care această practică era dedicată în întregime bărbaților. Maria Rosetti a fost și unul dintre pionii principali în timpul Revoluției de la 1848, susținând cu toate puterile idealurile naționaliste ale soțului, C.A. Roseti, cel care avea să fondeze Academia Română și de la care Maria a „furat” noțiunile elementare de scriere jurnalistică. În anul 1848, femeia curajoasă a făcut un pas în față, pentru a spune tare ce gândește. Ce a urmat este lesne de imaginat – Maria Rosetti avea să se confrunte cu dificultăți de integrare în societatea boierească, deoarece aceasta nu era pregătită pentru astfel de schimbări. Odată cu începerea Revoluției din Țara Românească, din anul 1848, Maria Rosetti s-a alăturat soțului ei, luptând cot la cot pentru câștigarea drepturilor românilor, alăturându-se între timp și mișcării feminist și fiind o susținătoare înflăcărată a drepturilor și libertăților femeilor.
Una dintre cele mai proeminete voci ale mișcării feministe și o emblemă a jurnalismului feminin de început din România este Sofia Nădejde. Provenită dintr-o familie de țărani din Botoșani, este prima femeie din România care a avut voie să urmeze un ciclu de învățământ superior și să dea bacalaureatul într-un liceu de băieți. Sofia Nădejde este și prima femeie care a ajuns să conducă o revistă literară. A fost votată cea mai cultivată româncă a epocii într-un sondaj al ziarului „România Literară” din anul 1895.
Fondatoarea revistei „Dochia” (1896 – 1898), un instrument cu ajutorul căruia putea transmite mai departe ideologia mișcării feministe, Adela Xenopol a militat pentru emanciparea intelectuală, politică și juridică a femeilor, dar și pentru promovarea stilului de scriere feminin. A condus reviste precum „Românca” (1905 – 1906), „Viitorul româncelor” (1912 – 1916) sau „Revista scriitoarei” (1926 – 1928).
Istoria arată cu limpezime că pătrunderea femeilor în jurnalism a mers în paralel cu mișcarea acestora de emancipare și cu solicitările puternice, concentrate, de drepturi civile și de egalitate.
Unde suntem azi?
Câmpul de bătălie are cam aceleași caracteristici – femeile sunt mai prost plătite, acced mai greu în funcții de conducere în redacții, sunt nevoite să facă mai multe sacrificii decât colegii lor dacă își întemeiază familii. Pe de altă parte, nimic din ceea ce face parte din arsenalul acestei profesii nu le ocolește – de la pericolul de a fi asasinate în stradă, uneori în fața copiilor lor, până la arestarea de către politicieni „lezați” sau la procesele de „defăimare” deschise de bogătași „atinși” de materialele de presă și sindromul de stres post-traumatic de care suferă atâtea corespondente de război sau femei reporter care relatează din locurile unde se întâmplă tragedii. „La o oră după ce am lansat Pandora Papares am început să primesc amenințări”, povestește jurnalista cehă Pavla Holcová, fondatoarea Centrului „Investigace”, ale cărei dezvăluiri au dus la căderea preaputernicului (fost) premier Andrej Babiš.
Dar femeile nu renunță; chiar în această clipă, undeva într-un colț din Africa, din India sau din România, o adolescentă le spune părinților că vrea să devină jurnalist.
Bătălia continuă…
Roxana Istudor
(Revista UZP, nr. 30/2023)