Adevăratul început al literaturii culte române coincide cu „uriaşa vâlvătaie”, alimentată de „ecloziunea geniilor”. Într-un moment de grație, limba română avea să-și găsescă răsfățul artistic prin ivirea lui Eminescu, a lui Slavici, a lui Creangă și a lui Caragiale. Peste Epocă, veghea privirea olimpiană a filosofului Titu Maiorescu. Data de 15 ianuarie 1850 va fi ziua culturii românești, izvorâtă din apa cea curată a versului eminescian.
O generație efervescentă distilează cultura istorică și aspirații de gândire înaltă. Ea valorifică folclorul românesc, spiritul vremii, lumea cea nouă printr-o vocatie de sincronizare cu civilizația europeană.
În Epigonii, Mihai Eminescu se detaşează de epoca paşoptistă prin omagierea generoasă a înaintașilor. Textele Scrisoarea I, Sărmanul Dionis, Glossă, Te duci, Luceafărul, Mureşanu etc. structurează o veritabilă doctrină filosofică, înfățișând idei despre cosmogonie și locul omului în univers, despre semnificaţia timpului şi spaţiului, despre cunoaștere și însemnele cauzalităţii. Existând o ediţie naţională Eminescu, cu 16 volume, rămânem uimiţi de informaţiile avute de scriitor în vederea distilării lor într-o OPERĂ şi înţelegem, acum din perspectiva totalității, afirmaţia lui Titu Maiorescu potrivit căreia dezvoltarea ulterioară a limbii şi literaturii naţionale va purta auspiciile geniului eminescian. Deşi în timpul vieţii a publicat doar volumul Poesii (1883), posteritatea va descoperi un poet stăruitor în obţinerea „cuvântului ce exprimă adevărul”, un gazetar impresionant prin vastitatea şi varietatea informaţiilor, un extraordinar prozator romantic, un scriitor filosofând necontenit, oferind spiritualității naționale ”cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet român” (C. Noica).
Prin tematică, dar mai ales prin stăpânirea subtilităţilor ascunse ale cuvintelor româneşti, POETUL e întâiul exponent al sensibilităţii naţionale. A prelucrat cu o exemplară trigoare doine şi basme populare, obţinând poeme referenţiale pentru literatura naţională, cum ar fi Luceafărul, Sara pe deal, Ce te legeni sau Călin (file din poveste). A realizat, prin intermediul unui limbaj tânăr și viguros, decoruri-sinteză a spaţiului românesc, peisaje specifice pentru sentimente pure de iubire ca în liricele Dorinţa, Povestea teiului, Floare albastră, Lacul, Şi dacă… etc. Iubirea e expresia unui sentiment suprem și absolut. Și-a ales un peisaj ornamentat cu elemente romantice (lună, codru, izvor, tei, lac) ocrotitoare și estetice. Poezia naţională capătă amploare neasemuită prin gândurile suprem filosofice, cuprinse în imagini unice și viziuni măreţe în Scrisoarea I, Glossa, Memento Mori, Odă (în metru antic), Mureşanu, Luceafărul ş.a. PROZATORUL e un fantezist romantic, un visător ce meditează asupra sensului existentului, destinului cosmic, asupra timpului, spaţiului şi universului în Sărmanul Dionis, Cezara, Geniu Pustiu, Avatarii faraonului Tla ş.a.
Superlativele şi epitetele sunt insuficiente în evidenţierea contribuției sale la dăltuirea noii fiziononii a limbii poetice, prin care a demonstrat capacitatea semantică a cuvintelor româneşti de a intra în combinaţii surprinzătoare, în stare să emane splendide frumuseţi lirice: rănind întunecimea, fulger ne-ntrerupt, nemargini de gândire, bătut la gânduri, focul din privire ş.a.
Iată motivele pentru care G. Călinescu îl consideră un irepetabil simbol al acestui pământ: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Căutându-și curiosul destin, prin intermediul Magului călător (și cititor) în stele, Eonul eminescian nu se află înscris în Cartea vieții: „În planul lumii sunt o greșeală. Sunt ca un univers necunoscut. În inima lumei unul mai mult. Dumnezeu, la adițiunea lumii a greșit cu unul; acesta am fost eu, dar e minune ce nu există în realitate, ci e numai umbra unei greșeli”. Nefiind în cele ordonate și în ”evidențe”, Dumnezeu i-a hărăzit ex-cerc-uire față de eternitate, adică în afara cunoașterii controlate. El, Eonul, cel de dincolo de margine, poate mărturisi faptele de creație ale demiurgului. Este sophos-ul exprimat în cuvânt curat:
„Tu, ce sfințești a cerului coloane
Cu glasul mândru de eternă gură.
Cuvânt curat ce-a existat, Eone
Când Universul era ceață sură?” (Fata din grădină…).
Nesituat în schema ierarhică a lumii, Eonul are cutezanța aventurii luciferice a ieșirii din „a fi” (din ”fire”). El alunecă dincolo de linia cercului într-o naștere tulburătoare. A fugit din repaus, din identitatea sa, luându-și chip iconic, adică de poet. Viața sa e ritualul așezării în cuvânt estetic, în metaforă. Poetul suportă beția nebunească a imensității, învingându-și disperarea de a aluneca din marginea clipei:
„Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
ce ni s-a dat”. (Stele-n cer).
Ce splendidă șansă a mirării, ce mirare a șansei! Eonul eternității fără margini se tânguie în cuvânt, într-un farmec mântuitor, dându-ne nouă desenul liric croșetat din vise luciferice.
„… UN CÂNTEC FRUMOS ȘI DULCE…”, EMINESCU e însăși respirația „în febra cerească” a limbii române. „Eminescu este sfântul preacurat al ghiersului românesc”, spunea metafizic T. Arghezi, încântat de sunetul coardelor harfei Poetului. Graiul național s-a configurat într-o stare de grație muzicală. Vocabulele lui Eminescu se multiplică în ecouri ample, peste timp și în durata eternă. Cuvintele devin unde sonore în vibrație vie, vrăjind ca un descântec și înfiorând ca un mister. Ca har divin și iluminare.
În 2023, textele lui Eminescu ademenesc și îndeamnă locuirea noastră, a bieților cititori, în aura sa estetică. Ascultându-l – prin lectură – respirăm farmec de arome și fremătare de vis, întru omagierea culturii naționale și a limbajului artistic românesc.
Anton ILICA