Cu prezentul volum, Poeți olteni de azi (I), criticul și istoricul literar Florian Copcea anunță o serie de volume dedicate autorilor lirici care trăiesc și creează în cele cinci județe alcătuind Mica Valahie, astfel numit acest colț de țară atât de bogat în personalități cultural-științifice, cu vocație înnoitoare, inclusiv din domeniul poeziei. O panoramă, precum aceea realizată de dl Florea Firan purta drept titlu semnificativ „De la Macedonski la Tudor Arghezi” (1975), incluzând, desigur, și poeți din generațiile șaizecistă, șaptezecistă și optzecistă. Reluată sub titlul „Profiluri și structuri literare. Contribuții la o istorie a literaturii române” (I-II, 1986-2003), lucrarea cartografia fenomenul literar oltenesc la zi, până acum două decenii, într-o panoramă culturală de convingătoare cuprindere, reliefând aportul de mare bogăție și varietate al Olteniei la tabloul național de valori. Dacă nonconformistul Al. Macedonski, prin înnoirea formei poetice, se „revoltase” propunând altceva, dar „în limitele muzicale ale limbii create de Eminescu”, Arghezi, însă, merge mai departe și „revoluționează limbajul poetic”, cum s-a spus. Iar de la lirica ironică și fantezistă a lui Marin Sorescu, la întrupările poetice varii ale postmodernismului, până la „viziunile” mai recente, nouăzeciste și douămiiste, este iarăși un interval semicentenar destul de generos în care literatura, deci și poezia, a căpătat noi dimensiuni estetice și chiar ideologice. Nu trebuie uitat că despre o „sociologie” și „metafizică a Olteniei” scrisese destul de patetic și convingător însuși Petre Pandrea, în definirea „Pravilei de la Craiova” și a spiritului înnoitor brâncușian, în artă.
Parte constitutivă a românităţii carpato-danubiene, Oltenia aduce, în cadrele mai largi ale unei „geografii literare”, acea diferenţiere specifică recunoscută îndeobşte în mentalitatea şi spiritualitatea regională. „Specificitatea” şi „diferenţierea” se regăsesc, evident, în diacronia şi sincronia socio-culturală a Olteniei, generoasă temă de cercetare pentru istorici, sociologi, etnologi, folclorişti, filosofi, literaţi, psihologi. Pecetea inconfundabilă a spiritului alutan, nonconformist, demitizator și deopotrivă înnoitor, a fascinat şi incitat deopotrivă pe creatori şi cercetători, în definirea exactă a unui specific socio-psiho-mental şi comportamental. Este vorba de o specificitate regională, exprimând atât un modus vivendi, cât şi unul cogitandi, în general, de o expresivitate ferventă coagulată într-o forma mentis alutana uşor de identificat în relieful etno-folcloristicii, dar şi în opera unor genii de talia lui T. Arghezi sau Constantin Brâncuşi, – toate acestea au revenit, nu rareori, sub condeiul consideraţiilor teoretice, când nu au constituit temele unor profesiuni de credinţă, ale unor mărturii pro domo, ajutând la înțelegerea fenomenului de mai largă rezonanță.
Altfel zis, interogând fondul de specificitate şi diferenţiere regională, avem a face, volens-nolens, nu atât cu un ostentativ „provincialism”, cât cu acea componentă a mentalității creatoare alutane fără de care „spiritul naţional” nu ar putea fi definit în complexitatea şi profunzimea lui, ba chiar în relaţia cu ideea „universalismului” creator (o expunere mai largă pe această temă, valorificând contribuțiile în domeniu privind definirea „spiritului oltenesc”, în lucrarea noastră „Tudor Arghezi și spiritul Olteniei”, „Scrisul Românesc”, 2008).
E fapt îndeobşte acceptat că ideea geografiei literare, dezbătută şi în presa literară românească (mai ales cea din deceniul al nouălea al secolului trecut, dar și mai aproape de noi de criticul Cornel Ungureanu), este una de circulaţie europeană, dacă avem în vedere lucrările lui A. Dupouy (Géographie des lettres francaise, Paris, 1942) sau A. Ferré (Géographie littéraire, Paris, 1946). Aceasta a constituit obiectul unor preocupări de sociologie literară şi de teoria comunicării, care s-au dovedit interesante (menţionăm şi şcoala anglo-saxonă). Putem adăuga la aceștia și alte nume, ca Michel Collot, Christine Baron, Bernard Wesphal, precum și geo-poeticienii Michel Deguy și Kemeth White, ori geo-filozofii Deleuze și Guattari.
Avem în vedere şi antologia din Robert Escarpit, De la Sociologia literaturii la Teoria comunicării, unde găsim, pe urmele psihologului britanic Havelock Ellis, incitante eseuri de sociologie literară. Un asemenea studiu, bazat pe metoda statisticii, pune în lumină câteva hărţi ce arată contribuţia variabilă, pe perioade de timp, a provinciilor, la marea literatură franceză şi, evident, pasionanta problemă a echilibrului Centru-Provincie.
O reexaminare a fenomenului literar de la noi, petrecut în provincie, ar conduce la o interesantă hartă, nu neapărat gen Escarpit, de vreme ce fenomenul cunoaşte o veche tradiţie în cultura românească. Ideea apare în conştiinţa românească imediat după perioada unionistă şi mai ales după marea înfăptuire a statului unitar român, când putem vorbi cu adevărat, pe baza acelui principiu al diversității în unitate, atât de o literatură naţională cât şi de un specific naţional, valorificat teoretic.
Iată de ce asemenea lucrări panoramice regionale, – în cazul de față restrânsă la un anumit gen, – sunt imperios necesare și relevate, astfel de evaluări periodice realizându-se, pe baza unei „materii” îndreptățind abordarea, pretutindeni în țară. Într-un asemenea demers trebuie privită și abordarea serială inițiată de criticul literar Florian Copcea, sub genericul Poeți contemporani din Oltenia.
Asta pentru că orice „istorie” a literaturii române, dincolo de aspirația spre „esențial”, este, fatalmente, incompletă și, deci, exclusivistă, în înseși criteriile judecăților de valoare și viziunea ordonatoare. De unde necesitatea unor lucrări care să se apropie mai mult de fenomenele literare regionale, fie ele panorame, sinteze, dicționare, monografii, menite a întregi, cât mai exact cu putință, amintitul Tablou național de valori.
*
În privința poeziei contemporane din Oltenia, putem aprecia că ea aparține unor scriitori din generații diferite, de la șaizeciști încoace, cuprinzând o mulțime de formule, viziuni și discursuri lirice. Dar, după cum vedem din acest prim volum, lucrarea dlui Florian Copcea nu-și ordonează „materia” de studiu pe criteriul generaționist ci pe acela alfabetic, depășind, astfel, o anumită optică de structurare cronologică, probabil în virtutea ideii că nu apartenența la vreo grupare literar-estetică sau ideologică este validă, ci valoarea operei ca atare contează, fiecare destin literar desfășurându-se într-o autonomie de concepție și gust estetic, și nu în funcție de anumite condiționări extraliterare, restrictive și dogmatice.
Conform criteriului alfabetic, volumul se deschide cu eseul „Magia expresivității în poezia Mihaelei Albu”, care ar sta „sub semnul ludic al mesajelor încorporate în parabole și bizarerii simptomatice, turnate în imagini moderne, ispititoare.” Poeta are o voce „discursivă și expansivă, motiv suficient să considerăm că la punerea în scenă a ficțiunilor, unele impregnate cu irizări autobiografice, a contat enorm concilierea eului creator cu scriitura, provocând astfel autoreferențialitatea.”
Criticul observă, apoi, că „Lirica Emanuelei Bușoi se caracterizează printr-un pronunțat/ moderat (post)modernism. Versurile sale, atipice, libere și lipsite de stridențe, concentrând în magma lor expresiv-suprarealistă un bizantinism stilistic spectaculos, sunt decupate, probând astfel o indiscutabilă, persuasivă apartenență la curentele în vogă astăzi în literatura română, dintr-o imagerie coregrafic-diaristică, bucolică, pusă tot timpul sub semnul unor implozii emoționale (…) Textualizând identitatea eului poetic, în discurs și limbaj, Emanuela Bușoi, recurgând la un verbiaj salvat/extras din vacuumul cotidianului, transferă în oglinzile textului emoții și senzații, provocate de contemplarea narcisiacă a sinelui.” (Sens și imaginar reflexive în poezia Emanuelei Bușoi).
O altă poetă interesantă este Denisa Crăciun, a cărei lirică, sincronizată teoretic la transmodernism, „se impune cu îndrăzneală prin recursul la un discurs post-expresionist, al cărui mesaj, excluzând ispititoarele rostiri distorsionate sintactic, proprii optzecismului, este fundamentat paradigmatic pe o dialectică metafizică, ineluctabilă”. (Denisa Crăciun: obsesiile ființei lirice)
Un poet „faustic” este, însă, considerat Gheorghe Dănișor, al cărui volum recent, „Muguri de tăcere” (2020) se caracterizează printr-o „expresivitate amplificată a limbajului, instituind o paradigmă prin excelență postmodernistă față de cea cu care ne-a obișnuit în Dincolo de dincolo (2015), consonând astfel cu un real totalmente stihial (…) Viziunile poetice, magistral transpoetizate în „imagini hipnagogice” (J.-P. Sartre), fluide și deformate, e drept, și destul de criptice, cum sunt picturile lui Salvador Dali, asupra cărora actantul meditează kinestezic, sunt reductibile la imanența și transcendența deopotrivă a realului și a fantasticului întrupate în tainele lumii.” (Un poet faustic: Gheorghe Dănișor).
La Zoia Elena Deju este remarcată nuanțarea discursului liric, de-a lungul câtorva volume (7), de la „rogatio” la „problematizarea sacrului” (Lucian Gruia). De la fiorul sacru al unor idei și metafore prin care poeta se punea în relație cu o întreagă paradigmă a revelației, poezia a înaintat către o reflexivitate încărcată de tâlcuri existențiale. Poezia s-a subțiat în volutele unor intuiții esențializate, accentuând deopotrivă nevoia de certitudini și idealitate. «Îngerul din cadru» transcrie metafora acestui acut vizionarism, când tânjind după semnele transcendentului, când revelându-i-se «în colțul ferestrei» ori «în cadrul ușii», când regăsindu-se într-o ispășire crucificată: „atinsă de aripa Îngerului/ din cadru/ trezită de bătaia/ razei/ din colțul ferestrei// în volbura neantului/ blânda mea stea/ rodnic coborâtoare/ în golgota speranței.” (…) În prefața la recentul volum „Rotitor” (Eurostampa, 2022), scriitorul Eugen Dorcescu numea acest lirism „extatic, rar întâlnit oricând și oriunde, cu atât mai original și mai prețios, deci, în orice cultură evoluată, sensibilă la bogăția și diversitatea orizonturilor spiritual-estetice.” (Poezia vocației antropocosmice).
Un poet severinean, antologat în colecția „O sută și una de poezii” a Editurii Academiei Române (precum concitadina sa, Emanuela Bușoi) este Titu Dinuț, autor al unei „formule alogic/paradoxală de reinventariere a unei lumi cuprinsă ireversibil în jocul cu timpul”: „Demersul său poetic, dezvăluind o surprinzătoare ipostaziere a existenţialismului, este construit labirintic pe un plan eclectic indecidabil. Renunţând la cunoscuta tradiţie «iconografică» cu care ne-a obişnuit în cărţile scrise până acum, poetul, într-o revărsare stihinică, se lasă atras spre zona vulnerabilă a sacrului, fapt care îi confirmă ambiţia de a se alinia valorilor poeziei universale. «Autoexilul» său presupune îndepărtarea de stările dolorice în care îşi consuma agonia (datorată, evident, spaţiului matricial în care trăieşte), dar și asimilarea unor proiecţii metafizice paradigmatice generate, nu de arhetipurile clasice, ci de un vitalism exuberant, de sorginte orfică.(…) Contaminat deopotrivă de calofile și de un imagism des întâlnit în poezia actuală, dominată de ludic în exces și imbricată de influențe intertextuale, poetul, evitând programatic clișeizarea tematică, găsește forța lăuntrică de a se menține pe o linie modernă, de inspirație livrescă. (…) În consecință, lirismul lui Titu Dinuț, modern încifrat, cu înțelesuri ezoterice bine definite, deviind programatic de la semantica poematică obișnuită, oglindește o vizibilă tendință de aliniere spectaculoasă la paradigmele estetizante generaționiste, ceea ce ne determină să recunoaștem permanenta sa preocupare de abstractizare lirică și fantastică a realităților în care trăiește și în care visează.” (Ludic și livresc în poezia lui Titu Dinuț).
În timp ce concitadinul Alexandru Drăghici, în viziuni „fluide” și „memorabile”, „meditează, lirosofând și alunecând în definiri nostalgic ireductibile, având sentimentul neputinței de a opri degradarea ireversibilă a vetrei strămoșești (satul, n.n.), asupra angoasei provocată de mutațiile care au avut loc în lumea care se aude ,,încet cum se trece”. Poetul „aduce din abisurile ființei imaginile pitorești, producătoare de miracol, ale unei lumi pierdute, desfigurată de alteritate. Poemele sale fascinează, întristează și în egală măsură insuflă dorința de a supraviețui. Resurecția realului propusă de Alexandru Drăghici este calea de a recupera strigătul existențial, întors din ecou. (…) Este motivul pentru care ne justificăm curajul său de a exploata estetic un arhetip în aparență desuet: satul. În viziunea sa acesta rămâne, de acum, un mit literar ,,ascuns în țeava/ unei melancolice arme” (Vreme kaki), aceasta fiind, desigur, uitarea.” (Alexandru Drăghici sau un mit literar).
Poeta craioveancă Gela Enea (cea din volumul Sunați-mă cu taxă inversă, 2021), reflexivă și meditativă, „se caracterizează, în esență, prin explorarea predilectă, într-o formulă proprie, a elementelor unui imaginar capabil să (re)compună lumea sub semnul obsesiv al aparenței ființiale, al transcendentului (…) Ipostazele propriei identități, puse în evidență, aproape invariabil, cu imagini artistice spectaculoase, recreează o ipotetică lume-spectacol în care totul este ritualizat cu dezinvoltură în scopul expres al racordării eului poetic la spiritul Universului.(…) Deși titlurile unora dintre poemele din volumul Sunați-mă cu taxă inversă se repetă, și acestei maniere, deocamdată, nu-i găsim explicație, ele sugerează ubicuitatea heracliteană intuitiv aprofundată și (tran)spusă de autoare într-un limbaj paradigmatic, de maximă revelație. Astfel se justifică și mesajul poemului-concluzie (en) fin, în care Gela Enea, o poetă de răscruce în lirica feminină românească, se dezvăluie în adevăratele sale rosturi și dimensiuni prozodice.” (Ispitele ludicului în poezia Gelei Enea).
La un alt concitadin, Mihai Firică, „spectacolul poetic oferit de fiecare vers în parte, rezultat al meditațiilor profunde asupra destinului uman și a creației, în genere, se desfășoară sub semnul exaltat al imaginarului postmodernist.(…) Efectele non-eclectismului detectat din abundență în texte reliefează faptul că fantezia autorului lor este pe cât de inepuizabilă pe atât de criptică, chiar dacă este materializată în plăsmuiri care se văd sau sunt ascunse de alții (…) Prin urmare, în poezia lui Mihai Firică, un exponent al ,,talibanilor” lirosofi care participă la reformarea decentă a liricii românești actuale, întâlnim o lume ficțională, e drept, contorsionată stilistic, în care realitatea este abolită, accentuând în acest mod dimensiunea ontologică, contrastivă, a mimesis-ului.” (Mihai Firică: viața și splendorile ei poetice).
La fel, „Poetica lui Toma Grigorie, contrastivă și caleidoscopică, grefată pe arhetipuri ontologice canonice, gravitează în jurul «adamicului eu» aflat în permanență obsedat atât de sentimentul frustrant al trecerii timpului, cât și de absurdul stihial, firesc, dar inexplicabil, care în aparență ne guvernează viața. În calea acestor avataruri care trezesc, în labirintul ființei, demonii fricii de neant, este așezată în curmeziș, cum altfel, poezia. (…) În consecință, vocile poetului răzbat paroxistic în incantații sublimate de dicțiuni inefabile, intens spectrale, accentuează starea ființială, demiurgică, a spiritului aflat tot timpul pe linia de fugă pregătit să înnobileze actul de creație prin disimularea trăirilor renăscute din «cenușa tăcerii»” Lirică truditoare așezată sub semnul lui Sisif, Toma Grigorie, hermeneut de orizont mito-poetic, „recompune lumea lucid, asumându-și jertfa și rostul ei ancestral, fapt care îl propulsează dincolo de generația timpului său.” (Ipostazele poeziei lui Toma Grigorie).
Un poet de reale trăiri și virtuți artistice despre care am scris și noi este preotul Nicolae Jinga, din Orșova, „poet încifrat, de un rafinament funciar distinct”, care propune, în recenta sa carte Glonte din amonte (2021), „un discurs liric novator ieșit, prin insinuanță, din calapoadele arhetipurilor consacrate, de factură neomodernistă. Cultivând în poemele sale, iradiate intens de ludic și livresc, un imagism predominant texistențial, stihuitorul pune în mișcare, într-o vâltoare sinestezică, trăiri extatice, imediat implozive, în întregime marcate de plenitudine. Datorită copleșitoarelor stări simptomatice provocate de acestea, eul ființial este puternic anesteziat de extazele rostirii. (…) Imperiul ficțional, exorcizat, al poemelor lui Nicolae Jinga, sporit în semnificații și simboluri, (re)aduce emoția afectivă la staza unei polifonii mai mult decât voluptoase și fluide, certificând în ultimă instanță una dintre trăsăturile esențiale ale liricii sale.” (Reflexibilitatea texistenței în poezia lui Nicolae Jinga).
Craioveanul Ion Maria ar recurge la „un joc al contrariilor, dezvoltat în manieră originală, cu dezinvoltură, discret și insinuant, într-un discurs frenetic, impulsionat de sugestii post- și postmoderniste”, ca în volumul „Marile secrete” (2021). (…) Ion Maria, poet reflexiv, situat oarecum într-un regim perpetuu de metaforizare, ușor în opoziție cu paradigma celorlalți douămiiștii aderenți ai generației sale, ontologizează lumea prin reificarea și propensiunea personajului liric către un retorism paradoxal de ravisant, care „nu mai are timp să se joace/ de-a zeii/ s-ar juca doar de-a oamenii/ şi de-a dragostea/ dar nu mai are timp” (evoluții).” (Ion Maria: ontologizarea sinelui prin reificare).
Un alt concitadin este comentat în eseul „Povara” poeziei lui Viorel Mirea : „Etalând un discurs frapant, spectaculos, poetul, de altfel un iconoclast eliberat de complexul artificiului, se lasă antrenat, deliberat, în jocul indefinit al ordinii ontologice. (…) Limbajul poetic, dezvoltat la frontiera intertextualității, acolo unde semnificațiile infrarealului se supun inevitabil ficțiunilor, încifrează mesajul. Respectiva paradigmă, să recunoaștem, destul de atractivă pentru optzeciști, devine, simptomatic, pe cât de existențială, pe atât de abisală, mai ales când discursul artistic este contaminat de asociații paradoxale covârșitoare.(…) Volumul de versuri Iarba fiarelor (2018) se înscrie pe linia retoricii paradiziace, persuasive și ideatice, puternic identificabilă la cei care clamau ruptura cu arhetipurile constructivismului și ale modernismului tradiționalist.”
Poezia craioveanului Ion Munteanu ar viza „demiurgicul”: „Metaforele predilecte – timpul, umbra și tăcerea, înțelese aici ca niște atribute definitorii ale poeticității, stau, programatic, la temelia creației auctoriale, aceasta din urmă devenind expresia consubstanțialității și a hristoitiei eului cu proiecțiile divine, ancestrale, ale lui Dumnezeu, întrucât „despre pustiu pustiu pustiu/ vorbește întreaga mea înfățișare”. (…) Indiscutabil, poemele lui Ion Munteanu din Merindele cuvântului / Les vivres de la parole, tributare obsesiilor și angoaselor lumilor aflate între vis și realitate, reclamă, la nivel de sintaxă, în parte și datorită austerității semnelor de punctuație, un discurs fluid, ideatic, în care lucrarea gândului și al plânsului este întrupată în rostiri memorabile. (…) Transfigurând un timp al rememorării, convertind tăcerea în cuvânt, Ion Munteanu își propune să demonteze aserțiunea lui Emil Cioran: Totul fără Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu e decât neantul suprem. Pentru el timpul nu este ireversibil, nu este mort, ci doar provizoriu trecut în uitare. (Plânsul demiurgic al poetului Ion Munteanu).
Eseul „Ficțiuni cu măști în poezia lui Constantin Pădureanu” învederează un „poet de rezonanță în mediile culturale oltene, departe de a propune/dezvolta o nouă paradigmă a liricii contemporane, extaziat de autorul celor șase cărți din ciclul La Lilieci, se ambiționează să continue inventiv, într-o manieră proprie, odiseea țăranului român ajuns „la sapă de lemn”. Discursul său, spre deosebire de al lui Marin Sorescu, este axat cu precădere pe recuperarea introspectivă a poeticului retro din vâltoarea istoriei în memoria căreia încă se mai regăsesc mitologii individuale, abundent savuroase. Surprinde în picto-poemele lui Constantin Pădureanu din volumele Focuri mocnite (2012), Focuri arzând (2013), Focuri pe dealuri (2014), Focuri pe colnic (2015), Focuri pe câmpii (2016) și Focuri stinse (2020), fidelitatea cu care transcrie limbajul pitoresc frecvent utilizat în lumea satului de odinioară, azi parțial desfigurat de «deliciile» civilizației urbane.” Autorul se aplecă „acribicios către legenda vie a satului vechi românesc, pătrunse adânc de lirism arhetipal, încifrează cu efect mesajul. Prin urmare, din această perspectivă, Constantin Pădureanu este un jongler care, asimilând și diversificând stilul sorescian, își execută propriul său spectacol, colorândul/mozaicândul cu exchibițiile lingvistice contrapunctice, în exces dialectale. (…) Cu volumele închinate satului românesc, Constantin Pădureanu consacră în literatura română religia «iconarilor». Poezia sa trimite, descensional, la utopiile unei lumi care, într-adevăr, poate fi salvată numai prin frumosul, cum ne sugera Dostoievski, «pogorând din sfere celeste». Influența cea mai puternic resimțită nu vine însă de la celebrul scriitor rus, dar nici de la Marin Sorescu, cum din reflex am fi tentați să credem, ci din «poiana lui Iocan», spațiul mitologic al ethosului mioritic, dominat de neogongorism.”
La târgujianul Lazăr Popescu, criticul învederează o figură a spiritului creator poetic, devenită marcă livrescă ușor sesizabilă: „Impregnarea structurii poemelor cu inserții livrești (preluate din literatura în limbile sanscrită, latină, neogreacă ș.a.) accentuează rostirea, sporind astfel semnele hieratice ale extincției provocate de tăcere, aceasta intrând ca un accesoriu consubstanțial în desăvârșirea actului de creație. Ceremonialul sub care se întrupează spiritul egocentrist al poeziei poartă amprenta faustică a Ființei poemului (…) Virtuțile cathartice ale versurilor lui Lazăr Popescu constau tocmai în iradiația sugerată. Ele legitimează un imaginar baroc, în ramă, topit pe »linia unui verb» surdinizat în lăuntrice reverberații de sens. (…) Detașat de absurditatea lumii în care «acum ni se dilată cuvintele», permanent «flămând de viață și de experiențe”» (Lucruri), Lazăr Popescu concentrează poezia atât în combustii interioare cât și în rosturi inițiatice, catalizatoare. Acest travaliu al său reprezintă semnul, de o ineluctabilă dinamică, al unui lirism funciar, tributar unei viziuni maniheiste asupra lumii și asupra creației artistice.”(Lazăr Popescu: „Poezia un exercițiu al iluminării”).
Pe confratele târgujian Spiridon Popescu, criticul îl vede „departe de tehnici și convenții literare postmoderniste”: „Trăind subtil în/pe spatele unei retorici clasice, cu tentă pamfletar-atitudinală, clamată, calculată cu dexteritate de bijutier în asocieri ludico-fanteziste, poetul, în volumul Ferice de cel orb (2021), cultivă cu voluptate asumată autoironia și umorul, coordonate fundamentale ale poeticii sale. Deseori, el lasă impresia că propriul său limbaj, direct, simplu și inconfundabil, topit într-o sintaxă, să recunoaștem, destul de familiară, este frust. În realitate lucrurile nu stau tocmai așa, discursul liric al lui Spiridon Popescu, în care, uneori, cuvântul este în pericol «să se piardă în vorbărie» (Heidegger), dar și în calambur, am adăuga, exprimă lucid, fără trucaje, simțămintele, convingerile și trăirile auctoriale pe care le produce în spirit, din mers, realitatea. (…) Spiridon Popescu este, în pofida unei celebrități ce ține de folclorul mediilor literare, greu de definit. În aparență derizorie, emfaza stilului (ce la o primă vedere pare, paradoxal, atât de banal și baladesc), probează tendința sa congenitală de a converti ecoul unor cuvinte glosatoare de măscării și broderii lexicale în strigăte existențiale. Invocarea lui Dumnezeu, lamentările destinate iubitei, nu sunt numai pretexte literare puse în operă pentru a șoca, sau pentru a-i contrapuncta tânguirea elegiacă premonitorie, ci stări sublime de poezie.” („Spiridon Popescu: magia transcendentului).
Poemele lui Teodor Preda, „în aparență realizate după procedeul xilogravurii, indică, totuși, în subsidiar, prezența sugerată a unor texte inițiale imaginate, care, aplicate pe suport material, întruchipează imagini prozodice. (…) Dincolo de frenezia viziunilor centrate pe criza identității sinelui, arhetipul predilect identificat în poetica lui Teodor Preda este, într-o multitudine de ipostaze, alteritatea timpului distrugător convertită fatal în plâns și transcendență, această stare existențială fiind exuberant provocată în intimitatea textului de ingerința consubstanţială dintre obiecte şi sentimente. (…) Privite dintr-o astfel de perspectivă compozițiile volumului Prospețimea stampelor (într-un fel atipice: titlurile transcriind ultimul vers al acestora, fapt ce lasă impresia unui poem-fluviu), îndeosebi picturale, interferează cu viziunea abisală, reprodusă după «stampe» postmoderniste, în care poetul, cu un statut încărcat de valențe desprinse din paradigmele optzeciste, și-a înrămat – ideatic, expresionist, contrastiv –, obsesiile, speranțele, înălțările și căderile, tăcerile, ficțiunile și realitățile. Cu alte cuvinte, poezia lui Teodor Preda, mizând pe efectul sugestiei, postulează mitul creației, aceasta din urmă fiind singura în măsură să vindece cicatricile ființei și să articuleze cu virtutea ei sensul ascuns, celest, al efemerității.” (Reflexivitate și expresivitate în poezia lui Teodor Preda).
O veterană a liricii severinene, Ileana Roman, este o „poetă cuceritoare, sensibil și vulcanic îndepărtându-se de verslibriștii generației sale, în antologia Tăierea cărților (2019) demonstrează puterea jocului prozodic, standardizând în literatura română o anume re-compunere a limbajului poetic în devenirea sa. Schimbarea, într-un anume sens, se produce în structura liricii și a normelor ce o impun, singularizând-o de contigent. Pe deplin conștientă de riscurile ce le incubă un asemenea impact, Ileana Roman își asumă libertatea combinatorie a formelor de expresie postmoderne, detectate permanent într-un limbaj poetic bogat și diversificat în ecouri livrești, ludice și expresioniste și pentru ,,a scoate ceva din neant” (Jorge Luis Borges), punând în evidență mitul creației. Sistemele poetice care au consacrat-o par definitiv abandonate, justificându-se în acest fel nevoia stimulativă, esențială, a unicității lirice, a eliberării predominanței magicului. Universul conceput de Ileana Roman, de o densitate epică spectaculoasă, novatoare, este desacralizat și depoetizat de «falsa poezie» (André Breton). Lirismul său este, în genere, meditativ. De aceea poemele, încifrate și pervertite la inefabil, poartă amprenta unei metafizici incomprehensibile. Pornind inițial de la expresionism, poeta s-a desprins de arhetipurile literare în vogă și urmând calea deschisă de Ion Barbu, Gellu Naum și, empatic, de Nichita Stănescu, și-a dezvoltat dispoziția categorică pentru un limbaj care a transformat poezia în ,,joc lexical și lingvistic” (Paul Valéry). Vocabularul clasic/curent a fost înlocuit cu un discurs novator, ceea ce a provocat o imediată fisură a stării de poezie care a căpătat o rezonanță de-a dreptul borgesiană. Interesant cum a reușit o poetă din provincie (trăiește la Drobeta Turnu Severin) să iasă din timp și să proiecteze heideggerian, am presupune, imaginarul la rigorile poeticii trans-contemporane. Această filozofare este dublată de un dramatism paroxistic, ceea ce ne obligă să acceptăm ideea că, deși supralicitat, hazardul devine o angoasă. Traiectoria suprarealistă pe care și-a orientat ființa și «alfazetul» Ileana Roman, una dintre cele mai originale și înzestrate poete de la noi, este în măsură să probeze dexteritatea ,,mâinii care scrie” (Maurice Blanchot).” (Ileana Roman sau devenirea cuvintelor).
Un alt severinean, „poet al gestului abrupt, lucid”, este Victor Rusu, care, în volumul Stări și accente (2019) „pune în ecuație aporiile unui eu fragil, subtil, dominat de o spaimă abisală. Eclectismul său stilistic își trage sevele dintr-un modernism recontextualizat, susținut de o semantică metaforică unitară, esențială și flexibilă care, hotărât lucru, îi ține sub control limbajul poetic. Preocupat de anularea frontierei mobile dintre real și imaginar el aplică abil, în discursul auctorial, de tip cognitiv, derulat pe o diversitate de registre lirice, poetica reflexivității, validând astfel caracterul ambivalent al contrapunctului față de simulacrul angoasei efemerității, a trecerii timpului adică. Refugiul ontologic al poetului sub conul de lumină al mitului iubirii constituie, în perspectivă ludică, atât esența unei lecții de supraviețuire, cât și recuperarea, prin invocații sentimentale, a realității lumii desprinsă «din noptatice oglinzi». (…) Prin demersul său deschis spre autoconfigurare axiologică, Victor Rusu marchează cercurile non-imaginare ale unui labirint în care ființa poetică își arogă riscul de a-și recupera identitatea pierdută în refluxul amintirilor ce revin laitmotivic, intens și confesiv, în substanța poemelor.” (Extazele ludice ale unui lirosof: Victor Rusu).
Al 21-lea profil liric este al tânărului poet de limbă română din Timocul sârbesc, Mihailo Vasiljević, autor al volumului bilingv, în sârbă și română, Urlik/ „Urletul” (prefațat de Nicu Ciobanu), publicat la Editura Institutului Cultural Român din Voivodina: „Lumile imaginare, văzute și nevăzute, ce ni le propune evanescent poetul român din Timocul sârbesc, Mihailo Vasiljević, desacralizate și depoetizate, sunt sugestiv încărcate de o retorică livrescă, indicând o apropiere obsesivă de cele ale optzeciștilor din Țară. Subtilele «scripturări» încorporate intens în discursul liric, probează existența unui eu poetic referențial, predispus la meditații puternic influențate de instanțe temporale, desfășurate în cerc, fără rest între speranțe și iluzii. (…) O continuă, profundă senzație de déjà-vu, amplifică rostirea în prozo-poemele lui Mihailo Vasiljević, scoțând în vileag proiecțiile unui sine avid, totuși, după ficțiunile unui concret asumat, în întregime întruchipat, fapt care imprimă forță motrice poeziei.” (Fantasmele poetice ale lui Mihailo Vasiljević).
*
Acest prim volum din panorama de gen „Poeți olteni de azi” are în vedere 20 de poeți, membri ai Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, și încă unul, transfrontalier din Timoc, Mihailo Vasiljević, pe considerentul, corect de altfel, că trebuie asimilați și scriitorii de limbă română din Banatul sârbesc. Poeții „olteni” comentați, în general sau avându-se în vedere câte una sau mai multe lucrări, sunt zece din Dolj (Mihaela Albu, Denisa Crăciun, Gheorghe Dănișor, Gela Enea, Mihai Firică, Ion Maria, Ion Munteanu, Constantin Pădure, Teodor Preda, Grigorie Toma), șapte din Mehedinți (Ecaterina Bușoi, Titu Dinuț, Gheorghe Drăghici, Nicolae Jinga, Viorel Mirea, Ileana Roman, Vasile Rusu) și trei din Gorj (Zoia Elena Deju, Lazăr Popescu, Spiridon Popescu).
De bună seamă, în viitoarele volume se vor regăsi și autori, foarte interesanți de altfel, din celelalte județe ale Olteniei, Vâlcea și Olt, precum și scriitori de limbă română din Voivodina și Timoc, literatură cunoscută de dl Florian Copcea foarte bine (dovadă stau culegerile de articole din publicațiile „Libertatea” și „Lumina”, cele două ediții ale „Istoriei” sale privind poezia din Serbia, deopotrivă cu poeții din Banatul sârbesc editați în colecția „O sută și una de poezii”, sub egida Academiei Române, sau la alte edituri.
Dl. Florian Copcea practică, în general, o critică de evaluare, pătrunzând, empatic și generos, în lumea poeziei cu un instrumentar teoretic adecvat și la zi, relevând specificitatea limbajului poetic, teme, motive și laitmotive, viziune și atitudine, toate în măsură a da măsura valorică a poetului în cauză. E limpede că nu pe aspecte prozaice și „mizerabiliste” cade accentul, ci pe textele care exprimă o meditație vizionară asupra vieții, lumii, existenței, criticul urmărind felul în care poezia vizează transcendența, o anumită onto-poetică, chiar o viziune onto-cosmică. Dincolo de particularitățile limbajelor poetice investigate, comentatorul relevă originalitatea viziunilor lirice și „figurile” artistice prin care se constituie atât atitudinea artistului față de temele abordate cât și, desigur, un anumit crez, opțiunile programatice. Spațiul nu ne-a îngăduit decât să spicuim propoziții și fraze care surprind specificul poeziei respective, acea „diferență specifică” grație căreia „originalitatea”, ca factor de validare, primează, și reliefarea artistică a textelor, în ansamblu. Restul rămâne extra muros (și erga omnes), adică dincolo de porțile inexpugnabilei Cetăți a Poeziei, „poartă” ineluctabil ispititoare asaltată de mulți suferinzi…
Zenovie Cârlugea