În 2016, cuvântul anului ales de Dicționarele Oxford a fost post-truth (post-adevăr). Marile evenimente ale anului respectiv au fost Brexit-ul în Europa și alegerea lui Donald Trump ca președinte în Statele Unite. Ambele evenimente au fost reprezentative pentru actuala Epocă Post-Adevăr, așa cum a început să fie denumită în mediile științifice și nu numai. Noțiunea respectivă se referă la faptul că, astăzi, în lumea digitalizată agresiv, opinia publică este mult mai influențată de emoții și de convingerile personale, decât de faptele obiective. Sau, altfel spus, cei interesați de manipularea mentalului colectiv sunt mult mai interesați de valorificarea potențialului afectiv și de crearea unor anumite convingeri, decât de apelul la adevăr sau la persuasiunea factuală.
Dintotdeauna emoțiile au fost decisive în formarea atitudinii omului vizavi de oricare obiect al realității, dar, cel puțin după alfabetizarea masivă din secolul 20, informațiile la care aveau acces cetățenii pentru a-și forma opinia în legătură cu mari probleme socio-politice sau economice ale momentului erau luate din presă sau din cărți, unde rigoarea, veridicitatea erau reguli și premise fundamentale pentru câștigarea încrederii și a prestigiului în fața publicului. Firește, asta era și este valabil în societățile deschise, liberale, unde libertatea presei e o valoare societală nenegociabilă. În statele autoritare sau totalitare, cenzura pe de-o parte și furnizarea de informații dintr-o singură sursă – cea oficială, strict controlată ideologic -, pe de altă parte, aveau roluri cruciale în îndoctrinarea popoarelor respective și în crearea tinerelor generații de “oameni noi”.
După prăbușirea sistemelor totalitare, lupta pentru libertatea presei a devenit o constantă a noilor democrații în formare. Numai că presă a fost ajunsă din urmă, depășită și în multe privințe pervertită de valul uriaș al digitalizării, de expansiunea inimaginabilă cu doar câteva decenii în urmă a rețelelor sociale și, în general, a mediului online.
Marea deosebire a actualei Epoci Post-Adevăr față de perioada anterioară, când adevărul și onestitatea erau criterii general acceptate și obligatorii în media, este că acum adevărul nu mai contează. Nu mai contează pentru că, practic, nu mai poate fi verificat. Conform studiilor efectuate de Reuter să Oxford University în 2017, actualmente principala sursă de informații a devenit mediul online (inclusiv platformele sociale), care depășește chiar și televiziunile. Iar în mediul online abundă știrile eronate sau false, dezinformările, teoriile conspirației; important este ca numărul de vizualizări să fie cât mai mare. Iar asta se obține făcând apel la emoții, la convingeri generate de regulă de stereotipuri și prejudecăți. Gândirea critică este tot mai puțin folosită, iar încercările de a verifica informațiile din cel puțin trei surse independente, cum sună prima regulă a jurnalismului, devine absolut imposibilă. Interesante sunt rezultatele unui Eurobarometru efectuat de Uniunea Europeană în 2018, care arată că majoritatea cetățenilor din statele membre sunt conștienți de mulțimea de fake news la care sunt supuși permanent, dar au o remarcabilă încredere în propria capacitate de a le detecta și de a nu se lăsa influențați de ele. Or, tocmai această încredere exagerată îi face vulnerabili. Efectele uriașe ale dezinformărilor și ale avalanșelor de fake news din Epoca Post-Adevăr, cu rol hotărâtor în desfășurarea unor evenimente de mare însemnătate, precum Brexit-ul, sau alegerile prezidențiale din Statele Unite în 2016, susținerea unor revolte sau a unor războaie devastatoare în diverse colturi ale globului etc. reprezintă principala amenințare la adresa stabilității și securității în lumea actuală.
Pentru a trece într-un registru ceva mai relaxat, dar fără a eluda gravitatea problemelor, redau un fragment din scenariul filmului Dosarul 631, al cărui autor sunt (regia îi aparține lui Marius Th Barna), referitor la modul în care mass media poate reflecta un anumit aspect în moduri cu totul opuse, în funcție de interesele patronilor de presă. Important nu mai este adevărul, ci apelul la emoțiile și convingerile stereotipice ale publicului.
POPA (directorul și patronul trustului de televiziune, către adjuncții săi):
… Ba da, tată, orice se poate. Cum zicea Împușcatu? „Nu ezistă nu se poate”. Nici nu trebuie să fie campanie electorală. Ți-am mai spus, noi facem reportaje sociale. Exemplu: strada primarului.
POPA se duce la stativul cu coli uriașe de hârtie, pe care deja e desenată cu markerul schema în discuție:
POPA:
Dacă primarul e al nostru și și-a asfaltat strada, mergem și facem reportaj: „un adevărat gospodar își face curat întâi în propria ogradă, un exemplu demn de urmat”. Dacă primarul nu e al nostru și și-a asfaltat strada: „uite nenorocitul, cum s-a cocoțat la masa bucatelor a și luat întâi pentru el, iar orașul e tot o mizerie”. Daca primarul e al nostru și nu și-a asfaltat strada: „iată, un om cu adevărat dedicat comunității, un altruist care întâi face pentru alții si abia la urma pentru sine”. Dacă primarul nu e al nostru și nu și-a asfaltat strada…
BOTA (adjunctul):
… „un nesimțit îngălat care nu e în stare să asfalteze nici măcar strada pe care stă”…
POPA (înseninat):
Vezi că știi? Cum ar fi, tot cum vrem noi iese. Și nici nu poate spune nimeni că facem campanie… Facem gazetărie în interes public…
Bogdan Ficeac
(Revista UZP, nr. 30/2023)