La radio, televiziune și în presa scrisă apar din când în când indivizi – de preferință din primăriile patriei – care se tânguie în fața alegătorilor de mizeria în care trăim. Nici prin minte nu le trece că, de fapt, ei, funcționarii primăriilor, ar trebui să fie primii care să organizeze în așa fel treburile, încât tot jegul din orașe și sate, păduri, munți și ape, viroage și alte locuri mai mult sau mai puțin ascunse, să nu devină gropi de gunoi improvizate. Ca să nu mai vorbim de faptul că efortul statului ar trebui îndreptat (și) înspre realizarea unor centre de reciclare eficiente; iar controalele la graniţe ar trebui eficientizate pentru ca zoaia occidentală să nu depoziteze, la noi, resturile a te miri ce deșeuri. Care, în timp, devin toxice, sau chiar vin cu această etichetă: pe apă, pe uscat și din aer.
Dacă de bine, de rău, la oraș, gunoaiele menajere și celelalte deșeuri sortate sunt adunate de către firme specializate ceva mai responsabile, în satele patriei este un dezastru greu de descris. Nu neapărat pentru că… pute, ci pentru că iresponsabilitatea întrece orice imaginație sănătoasă. Minți de-a dreptul bolnave îngăduie ca gunoiul să se strângă doar odată la două săptămâni. În aceste condiții, gunoiul menajer este repede împrăștiat prin văile râurilor, iar PET-urile își găsesc obștescul sfârșit prin te miri ce cotloane din extravilane. Ba, mai mult, de când cu legea care interzice arderea resturilor biodegradabile, munți întregi de saci din plastic, cu iarbă proaspăt cosită și buruieni viguroși sunt aruncate la marginea câmpurilor cu holde, muncite cu greu pentru recoltele anuale.
Ne văităm de dezorganizare…
Brambureala din organizarea serviciilor de salubrizare a ajuns în așa hal, încât nici nu se mai anunță zilele în care o mașină stingheră și jegoasă trece pe ulița satului pentru a strânge (o parte) din gunoiul rezultat în gospodăriile oamenilor. Așa se face că și cea mai serioasă bunăvoinţă cedează în fața nesimțirii celor care, nu numai că și-au asumat strângerea și depozitarea, în condiții civilizate, a gunoiului menajer, dar iau și o grămadă de bani pe niște servicii, de multe ori, neduse la bun sfârșit.
E tot atât de adevărat că, fiecare dintre noi, ar trebui să vegheze ca gunoaiele proprii să nu ajungă să infesteze colțuri de natură care, altfel, ar încânta ochiul și inima turiștilor, să zicem. Dar nici nu se poate să pretinzi cuiva să depoziteze mizeria rezultată din activitățile cotidiene, în ograda proprie, până când serviciile de salubrizare binevoiesc să treacă prin peisaj.
Constatăm, și în acest domeniu, un „lasă-mă să te las”, cu atât mai păgubitor, cu cât și cei de dincolo de graniță s-au prins că la noi groapa de gunoi se numește țara. Cât cuprinzi cu ochii și imaginația.
Păcat!
Radu Vida / UZPR