Supravieţuitori ai propriului lor destin. Aşa sunt basarabenii.
O rudă de-a mea, locuitoare a orăşelului Ungheni, avea o soră în altă mahala a aceleiaşi localităţi, care la 28 iunie 1940 se pomeni în altă ţară.
Cele câteva sute de metri, care le despărţeau, ruda mea le parcurgea în aproape o lună de zile, cam cât i-a trebuit lui Magellan ca să ajungă la strâmtoarea care-i poartă numele.
Când sora ei de dincolo de râul devenit graniţă o invita la vreun botez sau la vreo petrecere de familie, ca să ajungă de la Ungheni la Ungheni, ea urma să se deplaseze mai întâi la Chişinău, apoi la Moscova, apoi la Bucureşti, apoi la Iaşi, de unde ajungea la Unghenii care fuseseră altădată şi al ei.
„Urmează să înconjur globul pământesc, zicea dânsa cu amărăciune, ca să fac cele câteva sute de metri care ne despart”.
Tot aşa, prin Moscova, ajunsese la Chişinău şi marele Poet Nichita Stănescu, ceea ce l-a făcut să exclame atunci când a coborât, obosit de atâta drum, pe peronul gării şi a îngenuncheat întru a săruta pământul Basarabiei: „Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea, ca să ajung de Acasă Acasă”.
Toţi basarabenii care doreau să treacă Prutul o puteau face numai prin Moscova.
România se afla pentru noi mai departe decât planeta Marte.
Prutul devenise mai lat decât Oceanul Atlantic.
În 1987 am vizitat pentru prima dată România, fiind invitat de către preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu.
Când mă întorceam din ţară cu trenul şi am ajuns la podul de la Ungheni, i-am spus scriitorului rus Lev Berinski, care mă însoţea: „Acum vom trece peste podul cel mai lung din lume. Traversarea lui durează o oră şi cinci minute”.
După ce l-am trecut, Lev Berinski îmi spune: „L-am trecut în doar 5 minute”.
„Ba într-o oră şi cinci minute. Pentru că trebuie să mutăm acele ceasornicului cu o oră înainte”.
România şi Basarabia ca şi cum erau situate pe continente diferite.
Prutul, care altădată unea cele două părţi ale uneia şi aceleiaşi ţări, căsca între noi o prăpastie de netrecut.
Prutul, devenit graniţă după 1812 şi 1940, sfârteca o Naţiune, o Limbă, o Istorie.
Timp de jumătate de veac femeile de pe malul Prutului îşi strigau durerile într-un fel al lor: ca să nu se priceapă grănicerii ruşi că trimit mesaje rudelor de dincolo de Prut, ele, în timp ce-şi lucrau câmpul de lângă râu, se prefăceau că vorbesc cu vitele, că-şi ceartă copiii, că discută cu ele însele, că-şi cântă necazurile, astfel ca să fie auzite şi peste Prut.
Iată însă că Victor Crăciun, concetăţeanul nostru de la Bucureşti, a avut curajul să transforme un vis într-o realitate.
„Podul de Flori…”
Când am auzit de această idee, mi s-a părut una irealizabilă.
Am inserat atunci şi un anunţ în „Literatura şi arta”:
„Prutul lacrimilor noastre
Să-l acoperim cu flori!”,
fără să cred întru totul că aşa ceva se poate întâmpla.
Şi iată că s-a întâmplat.
Ziarul moscovit „Izvestia” a scris că la acea sărbătoare au participat circa 1 200 000 de cetăţeni.
Aceştia erau mai mult decât nişte cetăţeni: erau fraţi şi surori, părinţi şi copii, verişori şi verişoare sau, pur şi simplu, prieteni care nu se văzuseră de jumătate de veac.
Oameni care nu se cunoşteau se îmbrăţişau cu lacrimi în ochi, îşi vorbeau cu dor şi drag, se sorbeau din priviri fără să se sature…
A fost cea mai luminoasă sărbătoare la care am participat vreodată.
Ne întâlnisem la Ungheni cu Casian Maria Spiridon şi colegii lui de la ziarul „Timpul” din Iaşi, cu scriitorul Constantin Marafet de la Râmnicul Sărat, care şi-a adus dincoace de Prut toată biblioteca sa, împărţind-o ca pe-o ofrandă, cu poetul şi interpretul Ion Zubaşcu, care venise cu chitara sa, cunoscut basarabenilor de la şedinţele Cenaclului „Flacăra”, şi, la un moment dat, locul în care ne aflam s-a transformat într-o scenă improvizată: cei prezenţi ne cereau să recităm versuri, să cântăm, să vorbim…
Au avut loc şi cazuri amuzante.
Scriitorul Ion Ciocanu sosise la manifestare – aşa cum se vine la o întâlnire cu nişte fraţi de care fusese ţinut de o parte – cu plăcinte, cu vin, cu vorbe bune. A ales pe cineva din mulţime pe care l-a întrebat: „Dumneavoastră sunteţi român?!” „Da!” i-a răspuns acela. S-au îmbrăţişat, şi-au vorbit şi, după ce au băut aproape tot vinul dintr-un recipient, scriitorul nostru devine curios şi-l întreabă: „Sunteţi român, dar de unde sunteţi?”. „Din Chişinău”, i-a răspuns românul nostru.
Podul de Flori ne-a împrietenit într-un fel şi pe noi cu noi.
Tot atunci, în toiul acelei manifestări, s-au apropiat de noi câţiva tineri, care mi-au împins în braţe un val de sârmă murdară.
Nedumerit, i-am întrebat: „Ce-i asta?”. „E sârmă de pe Prut, am strâns-o de pe o lungime de câţiva kilometri”.
Din acel val sute de oameni şi-au luat câte un căpeţel spre amintire (un fragment poate fi văzut şi azi în sediul săptămânalului „Literatura şi arta”), crezând ca e ultimul care a fost să ne mai despartă. Dar n-a fost să fie!
Guvernarea trecută a reînnoit sârma ghimpată pe lungimi de sute de kilometri, ca abia acum o lună guvernul Filat să dea indicaţii ca aceasta să fie scoasă de pe tot întinsul graniţei româno-române.
La 6 mai a avut loc primul Pod de Flori.
Moscova se speriase de amploarea acelei acţiuni.
La următoarele Poduri de Flori, un tânăr cu barbă abia mijită făcea zarvă la şedinţele Frontului Popular din Chişinău că „Podurile de Flori trebuie boicotate”, pentru că „noi vrem Unire, nu Poduri de Flori”.
Acesta-şi găsise susţinători dincoace de Prut, care afirmau la televizor şi în presă că nu de Poduri de Flori avem nevoie, ci de cât mai multe Poduri de Piatră (care însă n-au mai fost construite).
Era diversioniştilor începuse.
Şi ea, din păcate, continuă.
E cel mai uşor să loveşti într-o iniţiativă care nu-ţi aparţine.
E mult mai greu să realizezi nişte idei şi să le faci să existe în timp.
Până la urmă, unicul pod durabil, edificat între noi şi noi în ultimii 20 de ani, rămâne a fi Podul de Flori. Pe el mai trec dintr-o parte a Prutului în cealaltă visurile şi dorurile noastre, fără să se scufunde.
Ele nu au nevoie de vize şi nici nu întreabă de grăniceri de câte ori pe zi au dreptul să traverseze Prutul, acest râu al lacrimilor şi al nădejdilor noastre.
Pe acest „Pod de Flori” a păşit Basarabia spre România şi România către Basarabia.
De 20 de ani acesta e unicul care leagă cu adevărat cele două maluri de râu.
El face legătura între limba vorbită de o parte şi alta a Prutului, între bibliotecile şi scenele Basarabiei şi ale României, între instituţiile culturale şi de învăţământ, între speranţele şi sufletele noastre.
„Podul de Flori” a însemnat o primă victorie în lupta pentru unitatea şi apropierea noastră, dusă cu un imperiu perfid, o victorie pe care aş îndrăzni să o compar cu cea repurtată de Ştefan cel Mare la un alt pod, Podul Înalt, fiind convins că, odată cu trecerea timpului, va însemna şi acestălalt pod un capitol luminos din istoria noastră comună.
Nicolae DABIJA
6 mai 2010