Astăzi, 5 martie 2021, se împlinesc 132 de ani de la primul concert simfonic în sala Ateneului Român.
Monumentala clădire construită între 1886–1888 găzduia în prima duminică a lui martie 1889, „la 2 ore p. m.”, un frumos program al orchestrei Societăţii Filarmonice Române, avându-l la pupitru pe Eduard Wachmann: fragmente din poemul dramatic Manfred (Uvertură, Antract, „Apariţia zânei Alpilor”) de Schumann, Andantino de Schubert, Cavalcada Walkiriilor de Wagner, Simfonia a VII-a în La major de Beethoven.
După două decenii de activitate, orchestra bucureşteană şi dirijorul său se bucurau de o sală excelentă pentru muzică, data marcând începutul unei „a «doua vieţi» a orchestrei, perioada de consolidare a Filarmonicii noastre” (1) Ziarul „Românul” anunţa patru concerte pentru luna martie 1889 (ţinute în cele patru duminici: 5, 12, 19, 26). O primă – după cât se pare – cronică apărea în cel dintâi număr al ziarului „Naţionalul”, joi, 9 martie 1889, p. 3: „Dumineca trecută în sala noului Atheneu a fost primul concert simfonic. Sala era cu desăvârşire plină, lucru îmbucurător pentru cei ce doresc răspândirea gustului muzicei printre români. Programul era bine ales prin composiţiile cele bune ale feluriţilor maeştri ai şcoalei germane, Schuman, Schubert, Vagner, Beethoven. Execuţiunea a fost bunicică în ce priveşte «Andantino» al lui Schubert şi «Apariţia Zânei Alpilor» din «Manfred» al lui Schuman, slabă întru cât priveşte simfonia în la Major. Acea composiţie magistrală a lui Beethoven, gigantul acestui admirabil gen musical, este prea grea pentru o orchestră improvisată. Mai bine a fost reuşită «Walkürenritt» bucată din vestita tetralogie a lui Vagner «Inelul nibelunghilor» care a fost mult gustată de public şi repetată după cerere, lucru care a bucurat mult pe Vagnerieni. Totuşi, erau câţi-va domnişori cari se strâmbau, crezând că este de bun gust de a imita genul vechi al francezilor de a nu voi să auză de Vagner.”
Wagner ocupa de altfel primul loc între preferinţele dirijorului, până la concertul jubiliar din 29 martie 1892, când se sărbătoreau 25 de ani de activitate a orchestrei, autorul lui Tristan figurând de 40 de ori pe afiş.
Pe orice perioadă ar fi făcută, statistica e grăitoare: din cele 127 de concerte dirijate de Wachmann între 1883 (anul morţii maestrului de la Bayreuth) şi 1906, doar 26 de programe nu au cuprins piese de Wagner. Se cântau uverturi (la Tannhäuser, Rienzi, Olandezul zburător, dar şi cele cvasi-necunoscute: Faust, Zânele), preludii (la actele I şi III din Lohengrin, din Tristan şi Isolda, dificilul preludiu la Parsifal, interpretat la 3 aprilie 1883, după numai opt luni de la premiera operei), fragmente din Tetralogie etc. Urmau, în ordinea opţiunilor, Beethoven, Mendelssohn-Bartholdy, Mozart, Saint-Saëns. Nu erau ocoliţi Haydn, Cherubini, Weber, Schubert, Meyerbeer, Schumann, Brahms, Max Bruch. Apar mai târziu în programe Berlioz, Liszt, Grieg, Massenet, Bizet, Dvořák, Smetana, Rimski-Korsakov etc.; mai rar, maeştrii barocului. La 1 martie 1898 Wachmann cedează, la sfârşitul unui concert, bagheta tânărului George Enescu, care îşi dirijează Poema română.
Presa vremii făcea suficiente observaţii critice concertelor dirijate de Wachmann, referindu-se la instabilitatea orchestrei dar şi la repertoriu, la calitatea instrumentiştilor dar şi la cea a publicului, la decalajele dintre compartimentele de coarde şi suflători, la omogenitate. Aceasta, observa ziarul „Bucarest” în 1891, „lipseşte cu totul şi violoniştii nu-şi ţin la fel arcuşul, lucru uşor de lămurit prin aceea că instrumentiştii sînt adunaţi de ici de acolo, cea mai mare parte a trupei fiind alcătuită din cei de la Teatrul Naţional, restul cântând în fiecare seară la cafeneaua Oppler şi în alte varieteuri”. Wachmann făcea mari eforturi pentru depăşirea greutăţilor de tot felul, pentru completarea orchestrei, pentru asigurarea ţinutei simfonice a celor 4–8 concerte date anual, cu unele întreruperi şi excepţii, între 1868–1906. La sfârşitul deceniului al nouălea, orchestra bucureşteană număra cam 70 de membri şi reuşise să asigure numărul de suflători necesar pentru executarea pieselor wagneriene. Cântau în orchestră, între alţii, violoniştii Toma Micheru, prieten al lui Eminescu, Ludwig Wiest, Ştefan Vlădoianu, Edmeea Chabudeanu, Nicolae Fleva, violoncelistul Constantin Dimitrescu, flautistul Constantin Cordoneanu, directorul „României Musicale”. Dacă, aşa cum arăta Wachmann, în 1869 „în Bucureşti nu existau decât un singur contrabas, un singur oboi, un singur trombon ş.a.m.d.” (2), în 1892, la jubileu, el putea menţiona satisfăcut: „Chiar şi la operile lui Wagner, unde de multe ori sînt 3 oboe şi un corn englez, 3 clarinete şi 1 clarinet bas, ba chiar şi 8 corni ca în «Walkürenritt», nu lipseşte nici un instrument în orchestră”.
Cum va fi sunat Cavalcada Walkiriilor sub cupola Ateneului? Vor fi avut oare corzile din orchestra lui Wachmann precizie şi tensiune în atac pentru a reda iureşul, alămurile, forţă şi plasticitate pentru a caracteriza firea războinică a mesagerelor lui Odhinn ? Cert este că minutele (cinci) de cavalcadă au produs asupra unui public care trecuse de la „lăutarul de acum o sută de ani cu a lui «Rabdă inimă cât poţi»” la Wagner, o senzaţie de spaimă şi admiraţie, dacă e să dăm crezare autorului (ascuns sub pseudonimul Lir.) cronicii politice, culturale, mondene, De-ale Bucureştilor, ce apărea în ziarul „Epoca”, nr. din 12 martie 1889, p. 2 :
„– Sapristi! exclama într’o curată românească un domn de lângă mine, când d. Wachmann şi artiştii sei esecutau cu o putere şi un avânt admirabil «Walkürritten», – sapristi! ce deluviu de sunete şi ce energiă!
Avea dreptate! Potop şi trăsnete, fulgere şi tunete; urechia se spăimântă dar admiră; imaginaţiunea apucă’n iuruş pentru a urmări cu iuţeala năbădăioasă a Walkyrielor ideile armonice ce acest Titan al musicei varsă cu o profusiune ne mai pomenită în toate paginile seale.
Şi dacă în loc de 4-5 tobe, «Cavalcada Walkyrielor» ar avea 25 sau 30 la noi cum sunt la concertele wagneriane în Germania sau în Francia, ce sensaţiuni, ce emoţiuni nu ar face sĕ se sguduie sala Atheneului!
Chiar aşa, şi tot s’a cerut cu un entusiasm şi nişte aplause detunătoare, repeţirea bucatei”.
Costin Tuchilă