Volumul „TEOFIL RĂCHIȚEANU ’80” (Scriptor, 2022, 592 p.) este un „Dosar de receptare critică” realizat într-o concepție ireproșabilă de cunoscutul critic și istoric literar MARIN IANCU, cel care în 2016 edita lucrarea „Amintiri în zigzag. Convorbiri cu Teofil Răchițeanu”. Militând astfel pentru o mai bună cunoaștere a vieții și operei unuia dintre poeții români de azi cu destin literar oarecum încheiat, dl Marin Iancu s-a dedicat în anul din urmă acestei lucrări remarcabile, pe care o începe cu un Studiu introductiv, remarcând că TEOFIL RĂCHIȚEANU (n. 5 ianuarie 1943, Răchițele, Cluj) „s-a păstrat cu fervoare în limitele unui etos specific, ajungând să impună prin limbaj și artă combinatorie ingenioasă de cuvinte existența unui gen unic de poezie”, „rămânând aproape indiferent la pitorescul civilizației postmoderniste sau la frenezia ei”, „refuzându-și unele manifestări de gesticulații preponderent retorizante, ”. Lirica acestuia „stă sub semnul meditației în marginea misterului, într-o bună descendență blagiană”, într-un context în care „valul optzecist participă la momentul de explozie al galaxiei Gutenberg. Într-o feerie de efecte psihedelice, de mari montaje în stil Spielberg”… Poetul provine din gruparea „Echinoxului” clujean, contemporan fiind cu Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț, Ana Blandiana, Adrian Popescu, Horia Bădescu, Petru Poantă, Eugen Uricaru, echinoxiști care au asimilat foarte bine poezia lui Eminescu și Blaga, uriași pe care Teofil Răchițeanu îi cultivă cu o mai constantă percepție a originarului pe lira monocordă a unui Orfeu însingurat „care-și poartă cugetul în zodiile de senin adânc și stele al Apusenilor”. Poetul, de o sensibilitate structural romantică mereu orchestrată în tonuri elegiace, de rezonanțe litanice, se înscrie, desigur, în tradiția liricii ardelene, stând sub zodia lui Lucian Blaga (Teodor Tihan), precum în „Alizeul de Dor” (2006) sau „Apa din care bea curcubeul” (2008).
Apreciat de la început ca „poet adevărat”, cum scria Geo Bogza, adept al versului tradițional, muzical meșteșugit și astfel sporitor de sensuri (este vorba de un fin simț lingvistic, mergând de la forme flexionare, chiar ortoepice, la topică, aspect mai puțin pus în valoare de comentatorii poeziei sale), Teofil Răchițeanu are, în poezia sa, engramate, nu numai o „eminescianitate” osmotică difuză sau o reflecție blagiană onto-poetică, cât mai ales un propriu duh etno-folcloric cu ecouri până la reverii litanice veterotestamentare, proprii acelui creștinism popular și cosmic despre care scria Mircea Eliade, structurând mentalul colectiv și spiritualitatea românească. Nu lipsește nici percepția acelui prelung dolorism din istoria provinciei, ca în „Patimile după Iancu” (2006).
*
Din toamna lui 1987, când i-am recenzat în „Luceafărul” („Eminescianitatea” substanțială, 17 oct., p. 3) cartea de poeme „Planete de melancolie”, până la mai recentul volum din 2022 cu semnificații testamentare, „Lebăda, când moare, cântă”, reluând obsedanta metaforă-simbol a volumului din 2011, „Lebăda neagră” (Cântecul de lebădă al unui „Orfeu al Apusenilor”, „Portal-MĂIASTRA”, nr. 3-4/2022, p.20), poezia lui Teofil Răchițeanu a stat, oarecum, în atenția mea, însumând peste zece cronici/ comentarii, prefețe, inclusiv texte de recomandare pe coperțile unor cărți. Este, după cum realizez consultând „Reperele bibliografice” ale volumului de față, o acțiune critică susținută, situată într-o aleasă companie de comentatori care i-au fost aproape poetului la frecventele sale apariții editoriale (39 dacă am numărat bine „volumele publicate”). Dar să-i amintim pe cei mai frecvenți, totodată unii din cei mai apropiați, cunoscători îndeaproape ai vieții și operei poetice, și nu numai: Mircea Popa, Radu Vida, Iosif-Cristian Pașcalău, Constantin Cubleșan, Marin Iancu, Rodica Lăzărescu, Ion Buzași, Gavril Moldovan, Iuliu Pârvu, Monica Grosu. Ceea ce nu înseamnă că toți aceia care s-au aplecat doar asupra unor cărți nu ar fi exprimat idei viabile, de distinct rafinament critic, relevând specificitatea acestei lirici, legătura organică, profundă cu peisajul, tradițiile și istoria locurilor, acea „poezie a plânsului arheic” (Theodor Codreanu), „lumina din lacrimă” (V. Fanache), „lirică de anahoret, sobră, fără cea mai mică preocupare de adecvare la modelele efemere ale actualității literare” (Ion Cristofor), lirismul profund al acestui „menestrel al dorului” împrospătând peisajul cu magica „rouă de răchițele” (Marin Iancu), un „isihast al poeziei” (Aurel Sasu), un „schivnic al singurătății magice” cu „harfă sihastră” (Dorin Serghie), un psalmodist „al solitudinii” (Adrian Țion) etc.
Desigur, poetul, alumn declarat al lui Geo Bogza, care debutase în 1969 cu „Elegii sub stele”, în vestita colecție „Luceafărul”, – publicând până în 1989 alte cărți în care se va impune o anume topografie poetică drept cutie de rezonanță a unor plenare sentimente și trăiri privind ecourile ancestrale și spiritualitatea montanității apusene, precum „Somn de voevod” (1980), „Planete de Melancolie” (1986), – s-a bucurat în această perioadă (care este și aceea a primirii în rândurile breslei profesionale, cu referate de Geo Bogza, Teodor Mihadaș și Dinu Flămând), de recenzii, cronici și comentarii, în care i s-a recunoscut vâna de poet autentic, perseverând într-o formulă care l-a ferit de excese, rămânând el însuși vreme de peste cinci decenii, până la retragerea în efigie cu recentele volume „Lebăda, când moare, cântă” și „Adainá” (2022).
Am aminti aici câțiva din confrații care, adeverind intuiția din 1964 a lui Ioanichie Olteanu, „au depus mărturie”, în intervalul 1969-1989, despre talentatul poet singuratic din Munții Apusului: Horia Bădescu, Teodor Tihan, Victor Rusu (1969), G. Moldovan, Gh. Nistor, Maria Negru Vedinaș, Tudor Daneș (1980), Traian Vedinaș (1981), Irina Petraș, Mircea Vaida, George Mirea, Zaharia Sângeorzan, Ion Cristofor, Artur Silvestri, G. Moldovan (1986), Laurențiu Ulici, Zenovie Cârlugea, Al. Cistelecan, (1987), G. Nistor (1988), Al. Ruja (1989).
După 1990, i-au comentat cărțile (menționăm doar câteva nume mai „sonore”): Cornel Regman, Alex. Ștefănescu, Olimpiu Nușfelean, Mircea Popa, Teodor Mihadaș, C. Stănescu, V. Fanache, Radu Vaida, Mircea Vaida-Voevod, Ion Pop, Vladimir Udrescu, Mircea Dinutz, Dumitru Augustin Doman, Petru Ursache, Ion Brad, Ion Mărgineanu, Marin Iancu, Monica Grosu, Florea Burtan, Livia Mărcan, A. Gh. Olteanu, Rodica Lăzărescu, Dumitru Cerna, Maria Bologa, Iuliu Pârvu și mulți alții.
Să menționăm și prezența poetului în câteva dicționare și istorii literare („Dicționar de poeți. Clujul contemporan”, 1999; „Dicționarul scriitorilor români, R-Z, Ed. Albatros, 2002; „Dicționarul general al literaturii române”, vol. IV, P-R, 2006, ed. II, 2021; „Istoria literaturii române de azi pe mîine”, 2009), conform unor prezentări făcute de Petru Poantă (1999), Ion Cristofor (2022), Constantin Cubleșan (2006, 2021), Marian Popa (2009).
*
Deși, până acum, nu ne-am întâlnit niciodată face-à-face, ani la rând convenind la o „urcare” a mea în Apuseni, ci doar în presa literară și pe cale epistolară, scriitorul Teofil Răchițeanu a devenit de mult unul din apropiații mei, grație unei comuniuni de suflet, a unei comunicări empatice, sincere și directe, fără rezerve de vreun fel. Omul, ajuns iată la sărbătorirea octogenariatului, este în fața unui destin scriitoricesc împlinit, recunoscut îndeobște drept un privilegiat „Orfeu al Apusenilor”, printr-o operă poetică bine articulată, autentică, de un specific ușor recognoscibil.
Comentându-i, în două numere consecutiv ale revistei „Vatra Veche” (Tg.-Mureș, 2022, nr. 1/157, pp. 25-27 și nr. 2/ 158, pp. 41-43), Epistolarul îngrijit de jurnalistul și istoricul literar Ilie Rad, i-am sugerat poetului, într-o scrisoare, să se gândească și la o lucrare „reprezentativă” privind statutul său de scriitor/ poet, în felul în care procedaseră de curând, la împlinirea unei vârste jubiliare, câțiva confrați: Eugen Dorcescu, Tudor Nedelcea, Radu Ulmeanu, Stan V. Cristea, recent Ștefan Ion Ghilimescu, lucrări pe care le-am comentat. Rămân plăcut surprins de apariția acestei cărți (despre care poetul îmi zisese ceva la telefon), specificând în dedicație: „Dragului de Zenovie Cârlugea la sugestia căruia a luat ființă această carte cu ecouri în timp a ceea ce ființa (opera) mea poate să însemne sau nu ceva în această lume mai bezmetică decât oricare altele. Teofil Răchițeanu, din mijlocul unor prime, pe aici, zăpezi de Decembrie 2022, Dec. 20”…
Meritul, cu toată truda benedictină însumată, este, desigur, al celui care s-a înhămat să realizeze acest „dosar de receptare critică”, experimentatul istoric și critic literar Marin Iancu, în semn de cinstire adus „autorului Elegiilor sub stele la cei 80 de ani împliniți în luna ianuarie a anului 2023.” Sunt inserate nu mai puțin de 200 de texte, studii, articole, eseuri, comentarii, recenzii, evocări și note de lectură, „ai căror autori, poeți, critici și istorici literari, eseiști, ziariști și publiciști, oameni de cultură și știință, reușesc să contureze personalitatea literară a scriitorului Teofil Răchițeanu și perspectiva critică asupra creației sale lirice, ca funcție a marilor teme prezente în cele aproape 40 de volume publicate de poet pe durata a mai mult de o jumătate de secol, de la debutul editorial cu Elegii sub stele (1969) până la volumele Lebăda, când moare, cântă și Adainá, tipărite aproape simultan în 2022 la Editura Napoca Star din Cluj-Napoca.”
Admirabil este realizată secțiunea a treia dedicată Reperelor bibliografice (pp. 1-458), structurată pe principiul cronologic al textelor apărute în presă și în ordine alfabetică pe autori, „care tind să ofere volumului o anumită geometrie de corp și să contureze o hologramă a procesului de receptare în timp a operei lui Teofil Răchițeanu.”
Astfel structurată într-un aparat critic riguros și deopotrivă funcțional, materia lucrării este ușor de urmărit (pe ani și pe autori), începând cu anul 1964 (Ioanichie Olteanu, răspuns la „Poșta redacției” din „Luceafărul”), continuând cu anul 1969 (cronici de întâmpinare de: Horia Bădescu, Teodor Tihan, Victor Rusu), cu 1973 (Geo Bogza: „Scrisori de la un tânăr poet”, în „Contemporanul”, 18 mai 1973, p. 1), 1980 (G. Moldovan, Gh. Nistor, Horia Bădescu, Maria Negru Vedinaș, Tudor Daneș), 1981 (Traian Vedinaș), 1986 (Irina Petraș, Mircea Vaida ș.a.m.d.)…
Pe lângă aceste texte, volumul mai cuprinde interviurile acordate de poet unor confrați, pp. 459-502 (Ion Cristofor, Dan Brudașcu, Dafina Suciu, Radu Vida și Marin Iancu), precum și un grupaj de scrisori primite (pp. 503-526) și autografe (pp. 527-574), de la scriitori și prieteni din generații și medii diferite.
O listă de „Repere bibliografice” cuprinde numele autorilor de texte, denumirea și locul apariției textelor respective în periodice.
De remarcat notele explicative și trimiterile minimale, cu importanța lor în clarificarea unor aspecte privind relația poetului cu autorii respectivi. În finalul lucrării, întâlnim un clarificator indice alfabetic al autorilor prezenți în volum, în dreptul cărora este trecut numărul de ordine al textului/ textelor semnat/te de acesta.
Împreună, toate acestea „întregesc la adevăratele sale dimensiuni imaginea unui spirit cuceritor prin franchețe, al unui destin care, așezat sub semnul luminos al deschiderii spre lume, contrazice în multe privințe structura tipică a psihologiei omului supus unei solitudini mai mult sau mai puțin asumate.”
Poate că era necesar, alături de lista cu titlurile lucrărilor editate, și un Curriculum vitae, dar multe date biografice pot fi culese din interviuri și alte texte.
*
În paralel, poetul Teofil Răchițeanu s-a preocupat să livreze posterității o imagine cât mai congruentă și rezonantă cu condiția sa biografică, fără de care poezia, dar mai ales Omul nu poate fi înțeles la adevărata sa altitudine. Pentru viitorul monografist, nu sunt lipsite de interes cele câteva lucrări reprezentând literatură de frontieră, precum dosarul publicistic „Cazul Șișman în judecata răchițenilor” (2006), cartea de dialoguri „Amintiri în zigzag” (2016), realizată de dl Marin Iancu, și, recent, epistolarul îngrijit de Ilie Rad, „Scrisori către Teofil Răchițeanu” (2021), la care am adăuga „Scrisori de la Teofil Răchițeanu” a profesorului Ioan Bunta din Zalău (2022). Să reținem și monografia dedicată satului natal, „Răchițeni de ieri și azi” (v. Z.C., „O carte de suflet pentru sufletul răchițenilor”, în „Portal-MĂIASTRA”, XVIII, nr. 3/ 70, 17 aprilie 2022, p. 35).
Comentate de noi la vremea respectivă, toate aceste cărți constituie atât autentice mărturii documentare ale unui destin literar împlinit, într-o meditație asiduă și acțiune rodnică a singurătății depline, cât și oglinda unor vremi și oameni cu care poetul din Apuseni a fost contemporan.
Astfel de lucrări, aparținând așa-zisei literaturi „de frontieră”, întregesc profilul literar-uman al scriitorului, veghind îndeaproape la efigia identitară a unuia dintre scriitorii de azi rămași neînregimentați și de mare talent, „echinoxist” din prima generație care a izbutit, dincolo de atâtea obstacole și greutăți, să-și rotunjească o operă, cu o indimenticabilă convingere de sine și jertfe numai de el știut
Zenovie Cârlugea