Există, aşa spune eu, cu mintea mea obosită şi…”tăbăcită” de atâtea experienţe trăite, unele la cote maxime (!), la, iată, şase ediţii şi jumătate (sic!) ale Jocurilor Olimpice… Dar până să mă refer la unele dintre ele, să vă mai spun că atmosfera de-aici continua să fie una de corvoadă pentru organizatori, responsabilii de pe arene şi, chiar, numeroşii voluntari, care deşi, repet, se arata foarte amabili (sau mimează aceasta amabilitate, făcând-o foarte bine!), se simte că de-abia aşteaptă să scape şi să-şi vadă de-ale lor… Farmecul întrecerilor era dată de exuberanţa suporterilor veniţi din toată lumea, numeroşi, veseli şi „multicolori”… Cum aceşti spectatori au fost brutal interzişi de virusul cu multe tulipine, în arenele de sport, fie în sală, cum este la tenis de masă sau box, fie în aer liber, cum e la tenis, prezenta masivă a voluntarilor care asigură ordinea (!) se vede (!) nefiresc! Adică, în loc să vezi spectatori, oriunde te-ai uita dai de „uniformele” albastre ale voluntarilor!
Prins cu vârtejul evenimentelor de-aici şi dornic să ţin ritmul cu ele şi să vi le relatez, când am avut timp, e adevărat, „pe colţul mesei”, la „foc automat” (de-aceea vă cer scuze pentru „incoerentele” inevitabile…), nu am mai făcut referinţe la aşa zisa „stare epidemiologică” de-aici. Aseară, când am venit de la tenis, după ora 23, am deschis televizorul din camera pe canalul „BBC WORLD NEWS” şi l-am văzut pe primul ministru japonez anunţând că numărul cazurilor de îmbolnăvire cu noul (sau vechiul coronavirus!) a crescut alarmant, dar ca acesta nu este cauzat de… Jocurile Olimpice! Doar că faţa domnului Yoshihide Sugă transmitea altceva! Era una chinuită. că a unui om suferind, care de-abia aşteaptă să scape de o boală care-l sâcâie serios… Iar această boală se numeşte chiar… această uriaşă desfăşurare de forţe a Jocurilor, organizate, e clar, pentru restul lumii, aşezată în faţa televizoarelor, şi nu pentru japonezii izolaţi în apartamente şi înfricoşaţi zilnic de bombardamentul informaţional despre virus, total indiferenţi faţă de cel al recordurilor înregistrate la un pas de ei!
Şi acum, când am trecut la al doilea pahar de ness al dimineţii, să trecem, „stimabililor”, şi la „cestiune”… Rămăsesem la partea a doua a zilei de joi, 29 iulie, pe care am petrecut-o la arena de tenis, situaţie care s-a repetat şi vineri, 30 iulie, după ce dimineaţă am asigurat, din redacţia olimpică, fluxul de informaţii pentru ţară… Într-una din intervenţiile radiofonice, am 
subliniat că dacă s-ar fi putut, în prima săptămână a ediţiilor Jocurilor Olimpice la care am fost prezent, aş fi mers numai la arena de tenis, unde nu simt cum trece timpul şi unde aş tot vedea meciuri de calitate, fără să simt trecerea orelor! Dar cum nu a fost posibil, am făcut acest lucru printre „picături”… Aş putea şterge ghilimelele pentru că şi ieri dimineaţă şi, mai ales, miercuri, a plouat serios…
Joi, printre alte astfel de întâlniri, l-am urmărit pe Novak Djokovic cum l-a „demolat”, în sferturi de finală, pe reprezentantul gazdelor, Kei Nishikori, o umbră a jucătorului valoros de altădată, fost finalist la UŞ Open. După un parcurs excepţional în acest an, în care a reuşit să câştige primele trei turnee de mare şlam, sârbul lăsa impresia puternică, după ce nu a acordat aici absolut nicio şansă adversarilor, că îşi va îndeplini visul de a realiza „Golden Slam-ul” (cucerirea tuturor turneelor de mare şlam şi a celui olimpic). Chiar am spu
în comentariile mele făcute la radio, că la 34 de ani, Djokovic, parcă, întinereşte, demonstrând o forţă fizică şi, mai ales, mentală, de invidiat! Şi, totuşi, ieri, s-a întâmplat ceva inexplicabil, chiar şi pentru marele campion! În semifinala cu Alexander Zverev, când dădea senzaţia că-şi va continua „defilarea” în competiţie, având 6-1, 3-2 şi serviciul (!). A căzut şi la propriu (a plonjat, riscant, după o minge, la fileu…) şi la figurat, şi a mai câştigat, din acel moment, doar un singur ghem… Cum ai putea comenta tu, care ai văzut şi trăit atâtea, acea situaţie în care Nole a început să servească pentru a duce scorul la 4-2 şi a se apropia „palpabil” de marea finală olimpică, atât de mult visată, şi nu numai că pierde ghemul, dar adversarul îi face 8(!) puncte consecutiv, deşi părea „în corzi”, trântind, cu puţin timp înainte, rachetă de „asfaltul” terenului? Am zis, la radio, că în timp ce sârbul a început să se „topească” din cauza umidităţii excesive, neamţul a început să-l bombardeze numai cu servicii care treceau de 210 km/oră. Trebuia să dau şi eu o explicaţie ascultătorilor, dar, mă-ntrebam, în sinea mea, o fi cea reală, în condiţiile în care aceleaşi condiţii de climă au fost zilnic? Poate faptul că Djokovic s-a înscris şi la dublu mixt (!), alături de Nina Stojanovic, să nu fi fost prea mult chiar şi pentru un atlet desăvârşit că el? Dar poate fi acuzat Nole de prea multă „iubire de ţara” şi că şi-a dorit ca prin medaliie sale, cât mai strălucitoare, să o ajute să se claseze cât mai bine, aici, în clasamentul pe naţiuni? În niciun caz, doar că, atunci când intri sub „incidenţa” blestemului amintit în titlul acestei corespondente, nimic nu mai are logică! În semifinale, la dublu mixt, la puţin timp după ce a pierdut la simplu, a dat tot ce mai avea în el (şi fizic, şi mental…), dar nu a fost de-ajuns (am asistat, în noapte, şi la cel meci…).
El şi partenera sa, au avut o minge de set în prima manşă, la 5-4, dar mingea adversarilor, ruşii Elena Vesnina şi Aslan Karatsev, s-a dus, conform sistemului hawk-eye, a atins atins tuşă de fund cu câţiva milimetri! În setul doi au condus cu 3-1 şi 4-2, dar, într-o zi, când e să se aleagă praful nu ai, practic, ce să faci!!! Nole a pierdut (6-7, 5-7) şi la dublu mixt şansa unei medalii de aur şi, în zona mixtă, în faţa unei armate de ziarişti nu a putut decât să spună atât, cu lacrimi în ochi, după cea fost întrebat, în cor, „Ce s-a întâmplat?”: ” Nu ştiu, chiar nu am nicio idee, vă spun sincer! Nu ştiu ce să vă spun…”. După care a părăsit zona destinată interviurilor… (Mă întrerup aici, e ora 13.30, trebuie să fug, din nou, la tenis, ca să reflectez meciurile în emisiunea „Arenă Naţională”, conform sarcinilor redacţionale. Acum îmi dau seama, e iar sâmbătă, aici… Şi în ţară, deşi a „început” mai târziu… 
Doamne, cum trece vremea! Şi, din păcate, şi viaţa…). Sper, că la noapte când mă întorc în cameră, să nu fiu prea obosit şi să vă spun ce a făcut azi Nole în meciul sau pentru locul trei cu spaniolul Pablo Carreno Busta… Şi nu numai asta…
Am revenit… E trecut de miezul nopţii aici, dar trebuie să mă ţin de promisiune… S-a terminat foarte târziu finala fetelor, dar ce trebuie să vă „spun”, mai întâi, e că dezastrul a continuat şi astăzi pentru Djokovic. El a fost învins cu 6-4, 6-7, 6-3, de iberic. După un meci în care nu a reuşit niciun break şi în care a spart o rachetă şi pe alta, lucru nemaivăzut până acum în tenis, a aruncat-o cu furie în tribună, după ratarea unei mingi în preajma fileului. Noroc că în zona în care a „aterizat” racheta nu stătea nimeni, altfel s-ar fi ales, în mod sigur, cu o suspendare drastică! Arbitrul de scaun, surprins total de gestul sârbului, nu avut nicio reacţie… Am afirmat de multe ori, inclusiv în cartea „Tenis-sportul inventată de diavol” (vândută în două ediţii, ca să mă laud!) că această disciplină provoacă grave dereglări mintale, mai ales, la nivelul jucătorilor, dar şi la nivelul celor din anturaj, antrenori şi părinţi… Mulţi au crezut că exagerez, inclusiv în alegerea titlului cărţii, dar numai cine nu ştie cu ce se „mănâncă”, la modulul real, tenisul, poate să mă „bănuiască” de teribilism… Prăbuşit moral total, Nole s-a retras din semifinala de dublu mixt oferindu-le, fără joc, medalia de bronz australienilor Barty şi Spears. Iată cum, deşi a participat la patru ediţii ale Jocurilor, a reuşit de-abia la prima, Beijing 2008, să cucerească bronzul pentru Serbia lui dragă! În condiţiile în care şi-a dorit nespus medalia de aur! Dar n-a fost să fie, deşi vorbim despre jucătorul care e pe cale să stabilească recordul de turnee de mare şlam câştigate în carieră. Deocamdată e la egalitate cu Roger Federer şi Rafael Nadal, câte 20. Sunt convins, dacă s-ar fi putut, că ar fi dat unul sau mai multe din aceste titluri pentru unul olimpic, dar un greu blestem l-a urmărit! Chiar cred că la această oră târzie, când nu-şi găseşte liniștea-n pat, se gândeşte că-i blestemat să nu reuşească să cucerească aurul olimpic! Acelaşi gând i-a trecut prin cap, şi nu o dată, ci de mai multe ori, sunt convins, şi celuilalt mare „greu” al tenisului, Roger Federer, care a ratat şi el, începând din 2000, ediţie după ediţie, în încercarea disperată de triumfa în probă de simplu. A reuşit „doar” o finală, la Londra 2012, pe terenul central de al Wimbledon, unde a fost învins de Andy Murray, pe care-l depăşise cu o lună înainte în finală de la… Wimbledon! Elveţianul se poate, totuşi, consola cu performanţa reuşită la Beijing 2008 când a triumfat în probă de dublu cu Stan Wawrinka. Un aur olimpic are aşadar în palmares, dar nu este cel din proba de simplu! La Tokyo 2020 şi-a dorit mult să ajungă, dar anii s-au adunat şi peste Federer, peste o săptămână va schimba prefixul, care va începe cu 4, iar forma din ultima vreme nu-i dădea prea mari speranţe! Aşa că a renunţat… Sunt convins că, ambiţios cum este, Djokovic va mai încerca o dată la Paris 2024, dat cine ştie ce va fi peste trei ani când el va aduna 37 de „primăveri”?
Să fi funcţionat în cazul celor doi mari campioni blestemul olimpic sau am eu imaginaţia prea bogată? Mi-e teamă să nu mă prindă zorile şi să plec la lupte, la meciul lui Alexuc-Ciurariu, fără să mai „trec” prin pat, altfel aş scormoni prin memorie şi v-aş mai da o grămadă de exemple, din multe discipline! Cu eroi, „fără noroc olimpic”, de pe toate meridianele… De la noi primul care îmi vine în cap, normal, este „marele” Feri Vastag, care, în mod cert este cel mai mare boxer pe care l-a dat România nobilei arte şi care a ratat complet trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, cucerind trei titluri mondiale şi două continentale! Dar nu pe cel mai preţios, cel olimpic! Ca să nu mai vorbim de „blestemul” căzut pe capul său, mai bine zis, „în mănuşile” tuturor celorlalţi campioni ai boxului nostru care au ajuns în finale olimpice, dar nu au putut reedita performanţa lui Nicolae Linca de la Melbourne 1956! Şi-au fost mulţi, numai unul şi unul, de la Ion Monea la Simion Cutov, de la Ion Alexe la Marian Simion… Oare cine a aruncat atunci la antipozi „anatema” asupra boxului românesc, incapabil să mai facă pasul pe prima treaptă a podiumului de premiere timp de mai bine de şase decenii? Şi, nu aş vrea aş vorbesc cu păcat, dacă nu se va întâmpla o dezlegare miraculoasă de blestem, la cum merg lucrurile în sportul nostru şi, în general, în ţara noastră, vor mai trece alte şase şi altcineva va scrie, poate tot la o oră târzie, că nu înţelege de ce performanţa lui Linca nu a putut fi repetată! Poate va folosi, însă, că „bibliografie” aceste însemnări şi va intra la anumite bănuieli că… e ceva necurat la mijloc!
(Hotel, 1 august, ora 3.15)
Adrian Fetecău / UZPR