PREDOSLOVIA UNUI PELERIN
Motivele pentru care subscriu şi contribui, cu puterile mele, la săvârşirea acestei împliniri editoriale sunt mai multe, dar toate plutesc în acelaşi gând cuprinzător şi determinant: reîntoarcerea, în conştiinţa noastră istorică, a lui Mihai Viteazu cel fără de trup. Am bănuiala că dezbinatul nostru neam nu se va împlini în unire până când trupul Întregitorului nu va fi el însuşi reîntregit prin aflare. Şi dacă osemintele acelea găsite întâmplător în curtea Mănăstirii Plăviceni sunt într-adevăr ale voievodului (toate semnele arată că da), acest loc poate căpăta semnificaţăie de Mormânt Sfânt al Neamului Românesc. De aceea, rezidirea acestui sfânt lăcaş, asumată de părintele protosinghel Teoctist, stareţul Mănăstirii, capătă dimensiunea unei misiuni care iese din graniţele obişnuinţei ecleziastice.
Conţinutul de bază al acestei cărţi este chiar lucrarea de licenţă a actualului stareţ. Scrisă cu prudenţă, în limitele strictei documentaţii istorice, cu un titlu simplu, discret, „Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate”, lucrarea este o sinteză preţioasă a tuturor informaţiilor verificabile despre acest loc încărcat de legende.
M-am gândit să contribui la a face cunoscută vrednica trudă a părintelui stareţ, proiectând-o în tulburătoarea perspectivă a unei posibile reîntregiri spirituale. Chiar dacă sfinţia sa a evitat (din grija de a proteja „mărgăritarul”, până la găsirea unui mediu potrivit şi a unor primitori responsabili) să dezvăluie în lucrare tot ce crede şi ştie despre misterioasele oseminte găsite în curtea lăcaşului, vestea deja s-a dus, purtată atât de feţe bisericeşti, cât şi de mireni.
„Cunoscută cândva şi cu numele de «Aluniş», Mănăstirea Plăviceni s-a aşezat în istorie pe fundamentul unei legende, care spune că, pentru a scăpa de turcii urmăritori, doamna Stanca, soţia voievodului Mihai Viteazul, s-ar fi ascuns într-un aluniş din acest loc. – menţionează, într-un articol apărut în ziarul LUMINA, prodigiosul jurnalist şi scriitor Dumitru Manolache. – Şi, ca mulţumire că Dumnezeu a ocrotit-o, a ridicat aici o biserică, făcând din trunchiul copacului în care se adăpostise masa altarului, căruia i-a dat hramul Sfântului Mihail, în cinstea marelui voievod. Săpăturile arheologice din perioada 1995-2000 au confirmat existenţa acestei bisericuţe, pe care s-a ridicat, în perioada 1637-1648, Mănăstirea, zidită de vornicul Dragomir Dobromirescul şi soţia sa, jupâneasa Elina, fiica lui Radu, clucerul din Brâncoveni, rudă cu Matei Basarab”.
Un preot din Rădăuţi, părintele Gheorghe Aniţulesei, care a ajuns la Plăviceni împins de acelaşi tulburător impuls care mă adusese şi pe mine, împreună cu câţiva prieteni la fel de „nebuni”, este mult mai înflăcărat în credinţa că aceste oseminte aparţin Voievodului, ba chiar desluşeşte un înţeles dumnezeiesc în această descoperire: „Eu spun că Dumnezeu a vrut ca, odată cu capul, să fie cinstit şi trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată”. Şi tot sfinţia sa povesteşte întâmplarea, culeasă de la faţa locului: „În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, judeţul Teleorman, la o distanţă de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori a dat foc la nişte hârtii şi surcele pe locul menţionat. Fratele părintelui stareţ Protosinghel Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul, pentru că o să-i certe stareţul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopeţile, spre a stinge focul prin înnăbuşire, şi, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit şi părintele stareţ, care a spus să fie îndepărtat pământul, spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap”.
Mai spune părintele Gheorghe Aniţulesei, în cuvântul rostit în Biserică, la aducerea unei părţi din osemintele celui presupus a fi Mihai Viteazu: „Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că, de vor vrea Dumnezeu şi Sfântul Mihai Viteazu, să primesc ca dar pentru Biserica «Învierea Domnului» din Rădăuţi o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt, cum este, Biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunşi aici, împreună cu şoferul maşinii cu care am fost, împreună cu părintele stareţ Teoctist, am desfăcut racla din Biserică, în care erau osemintele Voievodului şi am rămas uluit de mireasma care a ieşit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru Biserica din Rădăuţi şi atunci am constatat că claviculele şi coastele lipsesc: încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părţile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova, după 410 ani şi mai bine”.
Mai există un motiv care mă face să zăbovesc asupra lucrării de licenţă a părintelui Protosinghel Teoctist, în afară de posibila reconstituire a conştiinţei naţionale prin reconstituirea Mănăstirii Plăviceni: conştiinţa europeană a Voievodului, în termeni pe care „Uniunea Europeană” de la vremea aceea, Liga Sfântă, nu-i putea pricepe. Abia pricepem noi, astăzi, cu mare greutate. Această conştiinţă europeană răzbate peste veacuri, dintr-un document care, din fericire, s-a păstrat. E vorba de Scrisoarea din 12 septembrie 1595, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov: „Iarăşi şi iarăşi vă rugăm stăruitor să vă înduraţi de treburile creştineşti şi să stingeţi focul care arde păretele vecinului, înainte ca el să vă ajungă pe voi”. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă şi apoi în latină, spre a fi trimis, la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini, însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă».
Revin la lucrarea de licenţă a părintelui Teoctist Moldo-vanu, care nu poate fi ruptă de contextul schiţat în aceste rânduri. Este, poate, doar o cărămidă în construcţie, dar o cărămidă care se zideşte, nu se dărâmă. Căci primenirea locului „sigilat” de memoria Voievodului, Mănăstirea Plăviceni – singura ctitorie din ţară având hramul (doar al) Sfântului Arhanghel Mihail – nu este doar o oportunitate, ci o datorie.
Miron MANEGA