Cu peste treizeci de ani în urmă, medicul Radu Ciobanu din Arad, era posesorul unei cahle cu stemă de la o sobă de teracotă aflată în sala fostei Biblioteci a familiei Mocioni, din castelul satului Căpâlnaş, comuna Birchiş, judeţul Arad. În 1984 cahla a fost fotografiată de dl Florin Hornoiu, documentarist la Complexul Muzeal Arad. În prezent, această piesă reprezentând stema cu cele două ramuri ale familiei Mocioni este considerată pierdută. Din fericire, mai devreme ca acest bun cultural să se piardă a fost studiat de către heraldiști. Înainte de a descrie piesa, pentru a se înțelege mai bine acest însemn heraldic, un scurt istoric al acestei familii se impune a fi prezentat. Trecutul Mocioneștilor este în linii mari cunoscut prin datele prezentate de C. Diaconovich, în ,,Enciclopedia Română” tipărită sub auspiciile Astrei în 1904 [1], Alexandru C. Pteancu, în ,,Minerva”- enciclopedie română [2] și Teodor Botiș, autorul unei apreciate monografii dedicate familiei la care ne referim, editată în 1939[3]. Conform datelor cuprinse în lucrările menționate, ultima însumată, datorită numărului redus de exemplare, între raritățile bibliofile, Mocioneștii sunt macedo-români.
O familie de vlahi din Moscopole, cu propria biserică. Mocioneştii sunt originari din provincia Aspropotam (Thesalia de Nord-Est), locul lor de obârşie fiind oraşul Moscopole. Deţineau acolo proprietăţi şi cea mai frumoasă biserică, la altarul căreia slujea de obicei ca preot un membru al familiei. Trecerea unor Mocioneşti în nordul Dunării s-a produs în contextul amplei emigrări a familiilor creştine, ca urmare a persecuţiilor la care erau supuse de către cotropitorii otomani. Aceste valuri de emigranți au avut un rol însemnat în întărirea spiritului de rezistență antiotomană, cât și la îmbogățirea patrimoniului cultural existent în zonele în care s-au stabilit, cu noi tradiții culturale.
Duhovnicul trupelor lui Eugeniu de Savoia. Primii membri ai familiei Mocioni despre care se cunosc date sigure sunt doi fraţi. Cel mai mare, Petru sau Constantin a fost preot căsătorit. La sfârşitul secolului al XVII-lea, fraţii Mocioni au trecut Dunărea în Ţara Românească, de unde au plecat spre capitala Ungariei. Intrând în relaţii cu patriarhul Iliriei, Arsenie al III-lea de Ipec, şi-au oferit serviciile acestuia, ajungând în cele din urmă să participe la bătăliile dintre armata austriacă condusă de prințul Eugeniu de Savoia şi oştile otomane. În aceste împrejurări, cel mai mic dintre frați, al cărui nume nu ne este cunoscut, a murit în lupta de la Zenta (11 septembrie 1697). Preotul Petru a rămas în tabăra prințului Eugeniu de Savoia, ca duhovnic, însoţind trupele în confruntările pentru eliberarea Timişoarei şi alungarea oştilor otomane din Banat. Şi el a pierit într-o bătălie. Descendenții lui Petru I Mocioni, trei fii, s-au numit Petru, Mihai şi Andrei. Primul menționat n-a avut urmaşi, iar Mihai şi Andrei sunt întemeietorii celor două ramuri ale familiei, ambele separat înnobilate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, una fiind ramura Mocioni de Foen, cu donație mixtă (adică plătită în parte şi cu bani) şi cealaltă ramura de Mocioni, armalistă (fără moşie). Andrei și Mihai pe lângă numele de Motsonyi, poartă și pe cel de ,,Popovits” (Popovici) pentru că tatăl lor a fost preot. Numele de Popovici alături de cel de ”Mocsonyi” (Mocioni), a fost trecut și în diplomele lor de înnobilare.
Înnobilat de împăratul Iosif al II-lea. Creându-şi treptat o situaţie materială bună, Andrei întemeietorul liniei Mocioni de Foen, a primit în 1780, la cererea sa, de la împăratul Iosif al II-lea al Austriei, ca donaţie mixtă, domeniul FOEN şi titlul de baron, justificat de meritele şi sacrificiile înaintaşilor săi.
Împuşcat de un necunoscut, în casa administratorului său domenial. Dar, la 17 noiembrie 1782 însă, nu cu mult timp înainte de a primi confirmarea înnobilării sale, Andrei a fost împuşcat de un necunoscut, prin fereastră, în timp ce se afla în casa administratorului său domenial.
Diploma emisă pe numele soţiei. În aceste condiţii diploma de înnobilare, în cadrul căreia se stipulau drepturile de care urma a se bucura descendenţii lui Andrei, inclusiv acordarea domeniului Foen, a fost emisă soţiei sale, Ecaterina Mocioni, născută Cojoca (va trăi până în1824) şi fiilor săi : Petru, Constantin, Ioan şi Naum. Eliberată la 28 februarie 1783, diploma a fost înregistrată, conform obiceiului, în 19 august acelaşi an, la capitlul din Cenad şi publicată în comitatul Pesta, la 11 septembrie 1783. Această diplomă cu blazon a fost reconfirmată de împăratul Francisc I al Austriei, la 10 mai 1805. Pentru recunoaşterea publică a drepturilor inserate, noul act a fost publicat la 6 august 1827, în comitatul Torontal, şi la 21 aprilie 1828, în comitatul Caraş. Dintre fiii lui Andrei, doar Ioan (1780-1854), căsătorit în 1804, la vârsta de 24 de ani cu Iuliana de Panaiot (1787-1858) a avut mai mulţi urmaşi. Câţiva dintre aceştia – Petru, Andrei, Antoniu, Gheorghe şi Lucian, alături de bătrânul lor părinte – s-au remarcat ca militanţi pentru drepturile românilor transilvăneni în timpul evenimentelor de la1848-1849 şi în epoca frământărilor şi luptelor din deceniile următoare. În mod deosebit se va distinge Andrei Mocioni (1812-1880)[4]. Prin activitatea sa, el s-a impus în lupta de emancipare a națiunii române din Transilvania, luând parte activă la pregătirea și desfășurarea Revoluției române de la 1848-1849, în zona Banatului.
Ramura familiei din Tokay. Membrii celei de-a doua ramuri a familiei, al cărei prim reprezentant a fost Mihai de Mocioni, îşi aveau îndeobşte sediul la Tokay, unde posedau vii, case şi pământ. Pentru meritele lor militare, au fost distinşi, prin diploma emisă la 1 iunie 1798 sub semnătura împăratului Francisc I, cu titlul de nobili armalişti, adică fără donația unei moșii și fără predicat. În a treia generaţie, unul dintre reprezentanţii pe linie masculină ai acestei ramuri, Mihai III de Mocioni (1811-1890) s-a căsătorit la 2 februarie 1836 cu verişoara sa, Ecaterina II Mocioni de Foen (1806-1878), nepoata lui Andrei Mocioni. În felul acesta, după aproape un secol cele două linii ale familiei s-au reunit. Din căsătoria lui Mihai de Mocioni cu Ecaterina Mocioni de Foen s-a născut cinci băieți și o fată : Ioan, Petru, Iuliu, Alexandru, Eugeniu şi Emilia, toți urmând să se numească Mocioni, fără particula Foen. Dintre aceştia s-a remarcat Alexandru și Eugen. Intelectual remarcabil, Alexandru Mocioni a avut preocupări importante în domeniul dreptului, filosofiei, muzicii [5] etc.
Simboluri heraldice reunite pe o cahlă. Printre piesele care reproduc însemnele heraldice ale acestor două ramuri ale familiei Mocioni se află şi amintita cahlă cu stema reprezentată color care împodobea soba monumentală din sala Bibliotecii acestei familii din castelul de la Căpâlnaş, judeţul Arad (pe atunci comitatul Caraş-Severin). Piesa este realizată din faianţă smălţuită, sub forma unui disc cu diametrul de 35 cm. Aceasta are în centru stema reunită a celor două ramuri a familiei Mocioni, redată conform descrierii diplomelor de conferire. Reunirea s-a realizat prin alăturarea celor două scuturi și plasarea în locul prim a stemei cuprinzând scutul scartelat desemnând familia armalistă ,,de Mocioni” și în cel secund al familiei înnobilate cu moșie ,,Mocioni de Foen”. Aceasta s-a realizat într-o singură reprezentare, ca urmare a căsătoriei contactate în 1836 de Mihai de Mocioni cu Ecaterina Mocioni de Foen. Compoziţia heraldică cuprinde două scuturi dreptunghiulare de tip francez, acolate (apropiate și înclinate unul spre celălalt); în dreapta, scut împărțit în patru cartiere, dintre care, în unu şi patru, pe fond albastru, au la bază o câmpie verde înfăţişând, în primul cartier, soarele de răsărit precedat de luceafărul de dimineaţă (steaua din zori), însoţit de nori de argint; iar cel de-al patrulea cartier înfățișează soarele, la apus, însoţit de asemenea de nori de argint, urmat fiind de luceafărul de seară (steaua apusului). În al doilea cartier, în câmp roşu, un braţ în armură, de argint, ieşind din nori de același metal, care ţine perpendicular o halebardă, de aur, înconjurată de un şarpe, de culoare naturală. În al treilea cartier, pe roşu, pe o terasă verde se află o sabie şi o pereche de pistoale negre, un cort deschis, de argint, în formă conică, şi un porumbel de aceeaşi culoare, în zbor deasupra cortului spre dreapta. Peste tot un scut mic (ecuson) de aur, în care s-au reprezentat două ancore, negre, încrucişate.
În stânga, un scut cu insițiune (partițiune din centrul vârfului inferior al scutului). În primul cartier pe fond de aur, o acvilă neagră, înjumătăţită, cu ciocul deschis şi limba roşie scoasă în afară, aripa deschisă, piciorul întins înainte şi capul întors spre dreapta. Al doilea cartier este împărţit în cinci secţiuni orizontale, dintre care cea mai de sus, pe albastru, are în dreapta semiluna de aur, descrescătoare, iar în stânga o stea de acelaşi metal, cu opt raze. Secţiunea a doua înfăţişează un brâu roşu de care este lipită a treia secţiune – un alt brâu, dar de argint -, însemnată prin cuvântul FOEN, scris cu litere negre majuscule latine. După aceasta, urmează secţiunea a patra, pe fond albastru, incluzând trei pene de struţ, de argint. Baza, sau secţiunea ultimă a cartierului, cuprinde pe roşu două ,,cingători” diagonale de argint, spre dreapta. În partea a treia, pe albastru, caduceul lui Mercur, de aur, în pal. Un timbru unic (elemente exterioare ale scutului) împodobeşte ambele scuturi, coif cu grile văzut din faţă, de argint, luminat roşu, dotat cu un medalion de aur, suprapus de o coroană deschisă de acelaşi metal. Coroana este formată din cinci arcuri perlate, de asemenea din aur, iar perlele de argint. Lambrechinii cuprind, în ambele părţi ale fiecărui scut, roşu şi aur. Compoziţia redă blazoanele celor două ramuri ale familiei conform descrierii din diplomele de conferire, cu deosebirea că în scutul din dreapta norii din cele două cartiere (unu şi patru) sunt de argint şi nu roşietici, şarpele din cartierul doi nu este încoronat şi nu ţine în gură ramura verde, iar în cartierul trei se cuprind doar cortul, reprezentat în formă conică, şi porumbelul căruia îi lipseşte din cioc cununa verde. În scutul din stânga, aştrii din prima secţiune a celui de-al doilea cartier sunt de aur (în original semiluna fiind de argint); rozele din secţiunea a patra au fost înlocuite cu trei pene de struţ reprezentate de argint, iar caduceul din partea inferioară este de aur. [6].
Prezenţa tricolorului. Spre marginea cahlei s-a reprezentat un brâu alb, interior, cu elemente vegetale, şi unul exterior, pe fond albastru, încărcat cu un motiv în formă de şnur, redat cromatic roşu şi galben. Privită în ansamblu, această compoziţie, cu cele două însemne heraldice, astfel reprezentate, pare a evidenţia chiar manifest culorile naţionale româneşti. Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea cuprinderea tricolorului în blazoanele conferite românilor poate fi pusă în legătură cu armele Marelui Ducat al Transilvaniei, în perioada fabricării acestei piese (cca.1880), neîndoielnic că prezenţa acestor culori constituia un mijloc de a se evidenţia lupta românilor transilvăneni pentru unitate naţională. Mobilele din cele două scuturi atestă în limbaj plastic faptul că însemnele au fost conferite în numele puterii centrale, jumătatea de acvilă amintind stema imperiului. Caduceul evocă activităţile comerciale desfăşurate de Mocioneşti. Piesele şi figurile heraldice din partițiunea a doua vorbesc despre sacrificiile înaintaşilor (brâu roşu), permanenta recunoştiinţă faţă de jertfa lor (semiluna şi steaua), ca şi de recompensa primită de descendenţi, posesiunea Foen. Semnificaţia figurilor heraldice însumate în scutul ramurei de Mocioni scoate în evidenţă în primul rând calitatea în care li s-a conferit diploma – respectiv, statutul juridic al posesorilor, faptul că erau armalişti. Astfel, cortul, sabia, dar şi braţul înarmat cu halebardă îi prezintă pe ascendenţi, ca şi pe posesorii diplomei, participanţi activi în confruntările militare. Deosebite sunt reprezentările din cartierele unu şi patru, în care este redată curgerea neîncetată a vremii, răsăritul, însoţit de luceafărul de dimineaţă; el este urmat mereu de apus etc. Şarpele reprezentat în cartierul doi este figură heraldică cu dublă semnificaţie: simbol al înţelepciunii ori atribut al zeului Esculap, căruia în mitologie i-a revenit rolul de a apăra viaţa şi sănătatea oamenilor. Porumbelul este o discretă expresie a dorinţei de pace şi linişte, în timp ce norii exprimă lupta contra furtunilor ce pot ameninţa seninul. Conţinutul ecusonului central (cele două ancore) face aluzie la implicarea Mocioneştilor în activitatea naval-comercială. Lambrechinii sunt în heraldică o amintire a mantalei sfâşiate în lupte. Însemnul heraldic de pe această cahlă dovedeşte că membrii familiei Mocioni care au afișat această piesă s-au situat printre fruntaşii românilor transilvăneni, în lupta pentru libertate şi unitate naţională.
Augustin MUREȘAN, Arad
Foto: Florin Hornoiu
Note bibliografice:
[1] C. Diaconovich, Enciclopedia Română, tom III, Sibiu, 1904, pp. 303-307.
[2] Alexandru C. Pteancu, Minerva – enciclopedie română, Cluj, 1929, p. 684.
[3] Teodor Botiş, Monografia familiei Mocioni, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
„Regele Carol II”, București, 1939.
[4] Tudor – Radu Tiron, ,,O contribuție heraldică la istoria înaintașilor omului politic
Andrei Mocioni de Foen (1812-1880), membru fondator al Academiei Române”, în
Revista Bibliotecii Academiei Române, Anul I, nr. 1, 2016, pp. 27-51.
[5] Radu Sinaci, Alexandru Mocioni. Incursiuni muzicale, Ed. Mirador, Arad, 2009.
[6] Maria Dogaru, Dimitrie Stoi, Augustin Mureșan, Ioan Popovici, ,,Heraldica în slujba cercetării istorice: Evoluția însemnelor heraldice aparținând familiei Mocioni, în Ziridava, XIX-XX, 1996, pp. 395-402; Augustin Mureşan, Steme ale familiei Mocioni, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2008.