Pe preotul Profesor Laurențiu Turcu, de origine râmnicean, nu l-am întâlnit de foarte multe ori, însă mărturisesc cu sinceritate, că toate întâlnirile cu domnia sa au fost momente de bucurie, primind cumva nevăzut, dar perceptibil, „întâlnirea” cu Dumnezeu. Pe lângă vocația și harul său divin de a propovădui Sfintele Scripturi, este un poet ale cărui versuri sunt adevărate reflecții spirituale despre lumea în care trăim.
Se știe că preotul este, în Biserica Ortodoxă, persoana înzestrată cu puterea de a săvârși slujbele și lucrările sfinte de cult, necesare în viața religioasă. Pe lângă această calitate, preotul – poet Laurențiu Turcu, este înzestrat și cu puterea de a vindeca cu versurile sale, suflete, având harul de a ne oferi lecții de creștinism, binecuvântându-ne cu daruri spirituale în rime:
„Ce-i creştinismul? E iubire,
Ce vine de la Dumnezeu,
Pe care eşti dator, creştine,
Să o împarţi în jurul tău.!” – își răspunde poetul la întrebarea Ce-i Creştinismul?
Poemele din volumul de față, sunt căi de lumină în regăsirea divinității, în care autorul argumentează motivele credinței în Hristos. Ele vorbesc despre sine, despre crezul autorului care, odată exprimat, devine un univers pentru toți cititorii.
Scrierile poetului Laurențiu Turcu reiau tema pe care o întâlnim în Psalmii arghezieni, ilustrând o preocupare filosofică de bază a scriitorului, anume, căutarea divinității și descoperirea poziției ființei umane în raport cu aceasta. Deși poemele sunt confruntări între poet și Dumnezeu, ele păstrează forma unui monolog, putând fi puse sub semnul acestei declarații cu valoare de moto:
„Cred în Dumnezeu Preasfântul,
Creatorul nevăzut,
Care cerul și pământul,
Din nimica le-a făcut!”
Una după alta, scrierile din acest volum sunt parcursul dialogului poetului cu Dumnezeu, ca un argument pentru recunoașterea de către noi muritorii, a existenței ființei supreme, pe care îl numește Preasfântul, Creatorul, Stăpânul sau Duh Sfânt. Din confruntarea poetului cu divinitatea, simțim smerenia și modestia, calități ale autorului și în viața personală, care folosește intenționat simboluri creștine, ca dovezi materiale ale existenței lui Dumnezeu: cruce, creștin, biserică, botez, înger, Rai sau păcat.
Autorul ne oferă o minunată definiție a Universului creștin, un loc de întâlnire a două linii, care formează crucea, un simbol mai vechi decât perioada în care a fost adoptată de religia creştină. Aici, în aceste versuri crucea, simbolul de căpătâi al creştinismului, din punctul de vedere al autorului, reprezentă patima, moartea şi învierea Domnului:
„Azi plânge Crucea-n Cer de mila noastră,
Cu Sânge proaspăt șiroind pe ea,
Prelins din mâini, din umeri și din coastă,
Curgând mereu și nu se va usca!”
Crucea pare a fi puntea autorului, prin care ne unește cu Hristos, preluând puterea şi lucrarea acestuia asupra sa, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos se revarsă asupra noastră orice binefacere şi dar desăvârşit. Poetul și-a găsit propria cruce, ca să fie aproape de puterea mântuitoare a lui Hristos, a descoperit-o, o poartă cum se cuvine, fiind calea spre propria mântuire:
„Nu-s părăsit, Tu ești mereu cu mine
Și pentru crucea mea, Îti mulțumesc!
Mă doare mai puțin acum, mi-e bine…
Și, crede-mă, Iisuse! Te iubesc!”
„În afară de cruce, nu există altă scară care să ne ducă în Rai”, ne spune într-un citat Sf. Rosa de Lima. „În Rai se-ajunge doar prin Cruce”, ne confirmă și poetul Laurențiu Turcu, care ne transmite nouă, cititorilor, precum învățătura Patriarhului Daniel, să nu uităm că „Numai Hristos poate transforma crucea noastră în scară către cer!”.
Loc neimaginar, opus iadului, unde sufletele celor răposaţi se odihnesc, Raiul este un alt simbol predominant al poeziei Laurențiene. Cineva mai înțelept a spus cu mult timp în urmă despre Rai, „chiar dacă nu există, ar fi bine să trăim în așa fel încât să merităm ca el să existe”.
Dar autorul vine și confirmă „Da! Raiul Sfânt ne este casă,/ Așa-i cuvântul Domnului!” este mărturisirea poetului în Poemul ”Coboară Duhul Sfânt”. Prin cuvânt și simboluri, și-a pictat în aceste poeme Raiul, mesajul poetului fiind unul edificator, un îndemn pentru pregătirea raiului nostru…
„Doamne, rânduiește-mi traiul,
Ca să viețuiesc senin,
Și dă-mi moștenire Raiul,,
Ca să-l am în veci! Amin”
Poetul propovăduiește creștinismul îndrăznind chiar în poemul „Ce-i Creştinismul?” o definiție al acestuia:
„Iubirea, jertfa, renunţarea,
Ce le trăim prin altruism,
Cu suferinţa şi iertarea,
Acestea toate-s CREȘTINISM!”
Aș risca afirmând că volumul de față nu este un volum de poezie, ci un volum de versete biblice versificate, de pilde care ne inspiră, care ne ajută să devenim persoane mai bune, să avem caritate, dragoste pură față de Hristos și față de ceilalți.
Problema esenţială a poeziei laurențiene, la fel ca cea întâlnită în lirica lui Arghezi este aceea conştiinţei, a unei conştiinţe care caută şi se frământă, privind însă totul simplu și concret. Deşi uneori stilul este discursiv, poetul nu meditează asupra problemelor lumii şi nici nu le explică ştiinţific, ci privind totul cu luciditate, el unește două lumi, cea pământeană și cea din ceruri.
Maria Petrescu / UZP București