În loc de prefață
Îmi aduc aminte cum, având câţiva anișori, suficienţi pentru a călări o prăjină cu pretenţie de armăsar pe care-l loveam militărește cu sabia-nuia peste coapse, executam cercetarea de-a lungul drumului în așteptarea inamicului-tată. Când îl zăream, alergam după întăriri, strigând victorios:
– Uraaaa… mămico, vino că vine tăticul!
– Dincotro vine, soldăţelul mamei?
– Dincotro! o lămuream eu buștean, strunindu-mi calul.
Şi oricât ar f încercat mama să afe ce direcţie avea „dincotro”, eu nu capitulam. Atunci am auzit prin glasul mamei glasul viitorului:
– Ptiu, că chisnovat ai să mai fii, mâncate-ar ciorile.
În viziunea mamei, „chisnovat” însemna, fără îndoială, umorist. Eram convins că asta voi ajunge, dar de atunci am rămas cu convingerea că ciorile îmi vor face de petrecanie. Fiind totuși un copil precoce, pe la optsprezece ani mi-am dat seama cât de pașnice erau cu mine bietele creaturi; ba, mai mult, erau înspăimântate când mă vedeau. M-am convins de asta când păzeam via și, de plictiseală, făceam plajă cu mâinile întinse lateral, ca o sperietoare de ciori.
Tot în perioada aceea, înscriindu-mă la o școală militară, mi-am descoperit talentul de umorist. Afișasem la gazeta de perete o poezie în care-l satirizam pe sergentul care comanda plutonul din care făceam parte și drept mulţumire el m-a pedepsit cu mai multe servicii de planton, știind că noaptea scriitorii au timp de scris în liniște. După debut au urmat numeroase opere păstrate la sertar ca să-i feresc pe umoriștii din toate timpurile de nociva invidie care i-ar fi apucat. Însă egoismul acesta nu-mi făcea mie bine, astfel încât, luându-mi inima în dinţi, i-am arătat scrierile unui autor de tragedie.
– Ferește-te de critici! îmi spuse el cu lacrimi în ochi după ce le citi hohotind.
– De ce? l-am întrebat eu, neînţelegând dacă lacrimile erau de râs sau de plâns.
Iar cuvintele lui mi-au dezvăluit adevărata semnificaţia proorocirii mamei:
– Prietene, criticii sunt ca ciorile: cum văd o farfurie cu grăunţe, se reped asupra ei și… nimic nu mai rămâne!
Pentru o astfel de comparaţie, adânc revoltat, i-am dedicat o epigramă usturătoare. Rog criticii să reţină gestul meu. Din păcate, această mini-capodoperă s-a pierdut.
Recunosc însă că de la această întâmplare teama îmi încolăcise sufletul și n-am îndrăznit să predau manuscrisul unei edituri până când…
Până când nu m-am văzut cu tresele de locotenent pe umeri. Fiind de-acum un brav comandant al armatei române, m-am prezentat în biroul șefului meu cu teancul de hârtii sub braţ și, salutând regulamentar, i le-am pus pe masă, rostind demn:
– Domnule comandant, până acum n-aţi știut că sunt umorist, acum știţi și vă rog să mă învoiţi să plec la o editură pentru a da la tipar aceste creaţii!
Comandantul privi teancul de hârtii, îl compară cu teancul documentelor secrete lângă care le așezasem, luă chiar o riglă să le măsoare valoarea și, privindu-mă cu milă, îmi aprobă învoirea. Fericit am înșfăcat hârtiile, am ieșit ca vântul și am ajuns ca furtuna la editorul căruia i-am spus sigur pe mine:
– Poftiţi!
Editorul s-a mulţumit cu pofta pentru că îi adusesem teancul de documente secrete al șefului meu. Disperat, am făcut calea întoarsă și l-am găsit pe comandantul companiei râzând în hohote cu teancul de schiţe umoristice în mână. Observându-mă, râsul lui se amplifică încât îi dădură lacrimile, ceea ce îl făcea să mă vadă ca prin ceaţă. Am proftat de ceaţă pentru a face schimbul și am alergat din nou la editură.
În sfârșit, acum aveţi în mână capodopera umoristică a tuturor timpurilor și anotimpurilor de care sper să râdeţi când veţi avea chef.
Un singur lucru am uitat să precizez: râsul șefului meu era un râs nervos, deoarece fusese verifica pe linie de păstrare a documentelor secrete și în locul lor el prezentase schiţele mele. Iar eu care credeam că-mi citise manuscrisul…