Există oameni diferiți, cu debordantă sinceritate, de ceea ce am devenit cu toții: captivi culpabili ai lumii sterpe în care trăim. Există oameni care au un vis și îl poartă în suflet, ca pe o aleasă comoară, nestingherind nici deveniri, nici raze de lumină din parcursul lor către ceea ce va fi – mai limpede, mai important, mai consistent decât ceea ce este. Există oameni în care cuvântul naște ideea plină de forță creatoare, împlinită, apoi, în alte și alte persoane, cu bucuria complexă a simplei, fireștii înfăptuiri.
Am cunoscut astfel de oameni de-a lungul timpului, cu acea flacără în inimă și în priviri care îi mistuie molcom dar constant, până la deplina jertfă. I-am cunoscut și am învățat să îi apreciez cum se cuvine abia atunci când am observat cum roadele strădaniei lor rămân peste ani, în sufletele și sub pleoapele celor din jur, cu puterea pe care doar pasiunea o dăruiește celor aleși ai cuvântului revărsat în gând. Iar lipsa lor, la momentul cuvenit – deși apărut parcă mult prea curând –, doare, cu intensitatea descoperirii faptului că, odată cu ei, a plecat ceva minunat, parcă puțin din alții, parcă mult din noi.
L-am întâlnit pe domnul Vasile Prăjescu în biserică. Un om de o inteligență deosebită, evidențiată, paradoxal, de eleganță și modestie. Nu avea tendința, modernă astăzi, de a ieși în evidență cu orice chip, nu mima cunoașterea absolută și nici superioritatea aparent binevoitoare. Blânda smerenie îi stăruia pe chip și în comportament, iar cuvintele îi erau cumpănite și înțelept așezate în frază, astfel încât nu lăsa vreodată loc de interpretări. Vocea îi era baritonală, înfățișarea îi era impunătoare, dar în ochi păstra acea strălucire greu de zugrăvit în cuvinte, specifică bucuriei cunoașterii și atingerii unui țel mare cât o viață de om. Fiecare mișcare denota calm, răbdare, fiecare zâmbet izbutea, cumva, să lumineze fețele celor din jur. Era un interlocutor deosebit și o persoană minunată, de aceea, recunosc, îmi este foarte greu să vorbesc despre Domnia Sa la trecut.
Mi-a cerut, în urmă cu niște ani, să îi trimit articole pentru revista „Origini”, periodic de care se îngrijea cu pasiune, iar acesta a fost începutul unei lungi colaborări. Textele mele de opinie erau așezate la loc vizibil, iar atitudinea redactorului-șef Vasile Prăjescu era una extrem de frumoasă. Nu o dată s-a întâmplat ca, în vâltoarea cotidianului dezlănțuit, să uit de obligația pe care mi-o asumasem, de a trimite noi texte pentru revistă, însă coordonatorul ei, îmi aducea aminte, cu o eleganță desăvârșită, fără să îmi facă vreodată un reproș. Cu doar câteva zile înainte de a pleca spre Ceruri, i-am trimis câteva texte, iar Domnia Sa mi-a mulțumit, cu politețea impecabilă care l-a caracterizat. Datorită domnului Prăjescu spun oricând, cu mândrie, că fac parte din comunitatea selectă a autorilor publicați, număr de număr, în „Origini”, chiar dacă, astăzi, această afirmație îmi aduce o lacrimă în ochi, deoarece am identificat mereu publicația cu prezența impecabilă a redactorului-șef, cel care, prea grăbit, a plecat dintre noi.
Fiica mea, o scriitoare prolifică, premiată cu patru volume de autor la numai 13 ani, a publicat și ea în revistă, iar modalitatea în care știa să se comporte domnul Prăjescu a convins-o ca, atunci când enumera periodicele unde i-au apărut diverse texte, să așeze „Origini” pe primul loc, deoarece simțea că este un privilegiu și o onoare să se alăture unui număr restrâns de autori, coordonați de un om atât de bun.
Am participat la proiecte desfășurate de domnul Vasile Prăjescu și, oricât de mult m-am împotrivit, domnia sa a insistat ca acest lucru să fie cunoscut. Era o strădanie neînsemnată din partea mea, care nu putea compensa, sub nicio formă, sprijinul pe care l-am primit de la neobositul om de cultură. Toate proiectele culturale pe care le-am pus în practică la Parohia „Sf. Mare Mucenic Mina” din Buzău, printre care se numără și patru concursuri literare pentru copii, au fost realizate în colaborare cu publicația „Origini”, iar domnul Prăjescu a fost prezent la festivitățile de premiere, calm și zâmbitor, oferind diplome și reviste, fericit, la fel ca noi, că mai avem o șansă, că mai există mlădițe tinere care cresc sub soarele culturii românești.
Sub aspectul acela răbdător bătea grăbită o inimă mare, iar toate eforturile și împlinirile nu au știut să țină la distanță acel moment pe care nimeni nu și l-ar fi imaginat atât de apropiat. Un astfel de om trebuia să trăiască alte zeci de ani, spre a se bucura de fiecare număr publicat al revistei, de fiecare simpozion ori manifestare… De aceea, nu am putut să cred când am primit vestea îngrozitoare: pe 25 aprilie 2023, discret și elegant, ca întotdeauna, domnul Vasile Prăjescu a pășit întru veșnicie, ducându-I lui Dumnezeu sufletul său frumos și năzuințele sale nobile. Nu mă pot obișnui să vorbesc despre domnia sa la trecut, după cum nu pot să mă obișnuiesc cu gândul că nu îl voi mai vedea, în biserică, la slujbe sau la manifestări culturale, zâmbind, cu smerită distincție. Am scris cu mare greutate aceste rânduri, despre o persoană așezată într-un prezent fără de sfârșit. Și doar un lucru mă face să accept liniștit temporara despărțire: faptul că Vasile Prăjescu a fost chemat să se îngrijească de Marea Revistă din Ceruri, acolo unde atâția prieteni dragi și oameni de litere scriu, încrustând ideea în nemurire. Dumnezeu să îi răsplătească strădania din această lume și să-l odihnească în pace, până când ne vom reîntâlni!
Alexandru Pripon
Revista UZP nr. 31/2023