Excelența Sa Ambasadorul Vaticanului în România (2007-2015), Monseñor Francisco – Javier Lozano, Nunțiu Apostolic, în dialog cu jurnalista Elena Chiriță
Cum va arăta lumea după pandemia Covid 19?
Elena Chiriță În primul rând, aș dori să mulțumesc Excelenței Voastre pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviú. Pentru a începe dialogul nostru, cu permisiunea Excelenței Voastre. prima mea întrebare este următoarea: cum trăiți această perioadă a pandemiei, în general, practic și spiritual?
Francisco-Javier Lozano: Vă rog, să-mi permiteți să încep, prin a răspunde la întrebarea dvs. cu o fotografie în care eu sunt la stânga Papei, cu sutană neagră și cu gura astupată cu o mască din cauza coronavirusului. Se întâmpla în ziua de sâmbătă 23 mai a.c. și ne-am întâlnit în Grădinile Vaticanului ca să ne rugăm la Sfântul Rozariu, pentru a încheia luna dedicată în mod special Sfintei Fecioare.
Elena Chiriță: În opinia Excelenței Voastre, cum va fi lumea după coronavirus? Care ar putea fi impactul COVID-19, efectele pandemiei asupra obiceiurilor și credințelor noastre?
Francisco Javier Lozano: Cu siguranță Covid-19 “made in China” a provocat una dintre cele mai mari catastrofe din toate timpurile. Cu toții am suferit foarte mult, dar probabil că ce este cel mai rău încă nu a venit, anume: o criză economică mondială fără precedent care, probabil, va provoca tensiuni imprevizibile între marile puteri. De-a lungul istoriei, pandemiile au provocat schimbări în situația socioeconomică a comunităților inclusiv schimbări de regimuri. Dezastrele de la începutul secolului XX, cum ar fi Marea Depresiune din Statele Unite, Primul Război Mondial și pandemia de gripă spaniolă au condus la curente politice extremiste. Pandemia pune în evidență nivelul inegalităților sociale și tendința enormă de concentrare a bogăției care există pe planetă. Acest lucru nu este o noutate, dar ne îndeamnă să reflectăm la apariția altor crize globale, să reflectăm asupra soluțiilor pe care le-au avut alte crize globale. Cuvintele pe care tocmai le-am spus „Covid-19 made in China” nu le-am văzut încă scrise în presă. Oare, un s-au gândit la aceasta? Sunt interzise aceste cuvinte sau pentru că au teamă? În data de 13 mai 1981, un turc, pe nume Mehmet Ali Ağca a tras trei focuri de armă, avându-l ca țintă pe Papa Ioan Paul al II-lea care se afla în Piața Sf. Petru. S-a întâmplat pentru că URSS sau unul dintre aliații săi au interzis rostirea cuvintelor despre libertate și dreptate pe care un Papă polonez le-a lansat de la Vatican către pe lume? De aceea l-au condamnat? Din fericire, Maica Domnului a deviat glontul asasin. Ei bine, nici amenințările țintite nu ar trebui să-i intimideze pe cei care scriu și pronunță cuvintele interzise la Beijing, „Covid-19 made in China”.
Revoltele din 1968 și 2020; asemănări și deosebiri
Elena Chiriță: Lumea trăiește momente deosebit de dificile. Protestele anti-rasiste și anti-coronavirus se răspândesc la nivel internațional. În ultimele luni, omenirea este martora unei mobilizări globale a tinerilor. Excelență, erați student în timpul mișcărilor tinerilor din anul 1968. Protestele de astăzi au ceva din etosul sacrificiului din anii 1960 și 1970? Există asemănări între tinerii din 1968 și cei de astăzi?
Francisco-Javier Lozano: În anii ‘60 și ‘70, politizarea tinerilor, orientată spre dogmele socialistă, comunistă sau peronistă în Argentina (după război) a implicat un „mandat puternic” pentru un activism cu caracter disciplinar și moral care avea un accent puternic de sacrificio.. Anii ’60 au cuprins o escaladare a conflictelor sociale, la nivel mundial, caracterizate predominant de rebeliuni populare împotriva elitelor militare și birocratice, care au răspuns printr-o escaladare a represiunii politice. Astăzi, lipsită de aspirațiile maximaliste ale acelei epoci, relația tinerilor cu politica este diferită.
Gândirea politică a tineretului studențesc
Elena Chiriță: Conflictele din ‘68 au avut vreun impact asupra gândirii și vieții populației studențești ecleziastice?
Francisco-Javier Lozano: Una dintre surprizele plăcute pentru studenții care veneam din Spania la Colegiul Spaniol din Roma a fost să ne confruntăm cu lumea democratică, cu alte cuvinte, să ieșim din autoritarismul dominant în Spania lui Fraco și să respirăm aerul european. La Roma, am avut ocazia să fiu martor al acelui “Mai ‘68” care în niciun caz nu a fost numai un eveniment parizian, ci unul european și mult mai mult decât atât..
În universitățile civile italiene, fermentul acelui “Mai Francez” era în plină fierbere și sintoniza în multe feluri, și în tot atâtea manifestații. Populația ecleziastică studențească a orașului etern urmărea, cu cea mai mare atenție, tot ce se întâmpla în jurul nostru.
Deși, personal, nu eram foarte implicat în chestiuni strict politice – dedicația mea pentru studiu era, să zicem absorbantă – conversațiile cu colegii mei de Colegiu, contactele în Universitate, știrile dese și detaliate care ne veneau din Spania erau suficiente ca să fiu informat și să simpatizez cu opoziția.
Acest lucru era la modă. În plus, ce fel de student și tânăr modern puteam fi, fără să respir și să asimilez vânturile schimbării din Europa?
Pentru a numi un personaj implicat în politică și influent în mediile studențești ecleziastice spaniole, mă gândesc la: iezuitul José María Díez-Alegría și la poetul marxist Rafael Alberti.
Ca pupilă a Partidului Comunist, Rafael Alberti locuia la Roma (doi dintre bunici erau italieni și o bunică irlandeză). Cu banii și sprijinul bunicilor a obținut un apartament în Trastevere, Via Garibaldi, 88, unde locuis cu soția sa, María Teresa León, sau companeră sau cum vreți să o numiți. M-am gândit că o relație cu el poate fi interesantă, așa că într-o dimineață de primăvară m-am dus să-l văd, la el acasă, era ziua de 6 martie a anului 19’70. Desigur, că îl sunasem înainte la telefon. Salutări de rigoare, prezentări, expresia simpatiei studenților spanioli față de persoana și de opera sa poetică. Motivul vizitei mele era să-l invit la Colegiul Spaniol Torre Rossa pentru o conferință și o întâlnire cu tineretul clerical spaniol. Vremurile și noile curente erau împrumutate de acesta și de mulți alții. Răspunsul lui Alberti a fost următorul: “mulțumesc foarte mult, dar eu nu mă aflu de plăcere în exil ca să combat regimul franchist. Prezența mea într-o instituție spaniolă, cum ar fi Colegiul Torre Rossa, ar fi o capitulare din partea mea și nu am intenția să merg atât de departe”. Rezultatul: vizita mea a fost foarte interesantă, s-au clarificat pozițiile, iar relația mea cu Alberti putea să continue, fără a vorbi însă despre contactele cu Spania oficială. Alberti s-a întors în țara noastră în anul 1977, în locul său natal Puerto de Santa María, unde a murit la vârsta de peste 90 de ani și cu convingerea că nu avea viitor comunismul.
Díez-Alegría era un profesor iezuit (până la urmă exclaustrat) la Facultatea de Științe Sociale din Gregoriana și se bucura de o reputație în rândul dizidenților și partidelor de opoziție. Avea un frate general în armată, familia lui era bine situată, într-un cuvânt, oameni cărora le mergea bine în perioada postbelică. Dar unul dln aceast[ familie, care era și iezuit, înfrunta regimul în conferințe și publicații, și nu numai că atrăgea atenția, dar indica și căile de urmat.
Și noi, studenții spanioli, urmam cu interes pozițiile acestui profesor în favoarea democrației și, prin urmare, criticile aduse lui Franco și regimului său autoritar. “Maiul Francez” a fost un fenomen unic care, văzut la o jumătate de secol distanță, trezește surpriză și admirație. De puține ori, studenții au intreprins un fenomen atât de radical și original. În plus, a fost ultimul din epoca contemporană, ceea ce face să plutească în aer următoarea întrebare: După 1968, tineretul doarme? Războiul din Vietnam a fost, poate, un catalizator al tinerilor lumii occidentale. De asemenea, invazia Cehoslovaciei de către tancurile rusești. Îmi amintesc că, în acea zi din august 1968, eram la Londra, mai exact în Trafalgar Square. Alături de mine, câțiva studenți din Praga stăteau pe trepte, trăind tragedia și făcând pronosticuri cu privire la viitorul lor.
Istoria noastră, până la căderea Zidului Berlinului, a fost marcată de prezența comunismului și de amenințarea cu bombe atomice (din ambele părți). Ar fi simplist și nerealist să vrei să reduci istoria la doar un număr redus de factori care par să fie determinanți ai viitorulului. Dar închei cu o întrebare urmată de o acuzație gravă: tinerii, studenții universitari europeni de astăzi, au sucombat în fața drogului bunăstării?
Elena Chiriță: În opinia Excelenței Voastre, care este semnificația rebeliunii muncitorești-studențești, cunoscută sub denumirea de “Mai Francez” sau “Mai 1968”, pentru tineretul de astăzi?
Francisco-Javier Lozano: Nu cred că pentru tineretul de astăzi, “Mai Francez” înseamnă mare lucru. Este adevărat că dorința de a trăi bine a fost aspirația tuturor în orice epocă, inclusiv în perioada Războiului Rece. Dar faptul că a dori să trăiești bine anihilează toate celelalte valori și aspirații este o tragedie și acest lucru ne va duce la dezastru. Ruptura generațională, pe care ar fi putut să o întreprindă tinerii, în decada anilor ’60, ar fi presupus o adevărată revoluție culturală. În imaginea tinerilor de astăzi, izolați și refugiați în lumile lor de sensuri, semnificații, identități și relații sociale și culturale proprii, vedem mutații condensate în modurile lor de viață și valorile emergente ale unei societăți clar narcisiste.
Proteste împotriva istoriei oficiale
Elena Chiriță: De la Bristol în Regatul Unit până în Belgia și Statele Unite, statuile oamenilor care au fost glorificați ca eroi în prim plan, astăzi cad sub greutatea protestelor. Ar trebui să fie dărămate statuile?
Francisco Javier Lozano: Este posibil ca aceste acțiuni de rebeliune să aibă legătură cu un trecut războinic, deși nu sunt foarte sigur de aceasta. Cred însă că sunt acțiuni spontane care apar la demonstrațiile în masă în care o mică parte atacă aceste monumente. Pe de altă parte, comportamentul de carnaval implică, de asemenea, o ruptură cu ordinea. În acest context iconoclastic, demolarea unor statui nu este de mirare, deoarece pentru anumite categorii sociale, statuile reprezintă imaginile unei puteri care este respinsă sau a cărei semnificație este pur și simplu necunoscută. :Iar acest lucru se poate întâmpla, pentru că unii dintre tinerii protestatari au un alt mod de a privi istoria.
Piața Sfântu Petru, patria mea
Elena Chiriță: Italia, Roma, Vatican, Piața Sf. Petru, Când spunem Roma ne gândim la Vatican. Și când spunem Vatican ne gândim mai presus de toate la Piața Sfântul Petru – un simbol al catolicilor din întreaga lume. De 5 ani, după terminarea misiunii diplomatice în România, vă aflați la Sfântul Scaun și, în fiecare zi, vă bucurați de Plaza San Pedro. Cum a fost însă prima vizită a tânărului spaniol, segovianul Francisco-Javier Lozano, în Piața Sfântu Petru?
Francisco-Javier Lozano: Într-o după amiază liniștiă de toamnă romană, mai pe înserate, în anul 1965 am pus pentru prima oară piciorul în Piața Sf. Petru. Era 16 octombrie, la ora 5 după-amiază fix, așa cum spune versul lui García Lorca. Pentru istoria mică a unui om mic, născut într-un sat mic din țara pădurilor de pin segoviene, a fost un moment istoric. Și cred că acest lucru l-am simțit de atunci. În acea piață, la acele coloane, în acel aer roman era un nu știu ce din ceva magic care invita la o bucurie intensă și, de asemenea, la o reflecție, la a sculta de ceva capabil să schimbe viața unui tânăr. Piața Sf. Petru este patria mea. Cu siguranță că am traversat aceasta piață de mult mai multe ori decât pe oricare alta din lume și am participat la mai multe ceremonii aici decât în orice catedrală din lume. Am mereu vie în amintirea mea prima mea vizită în Piața Sfântu Petru.
2 comentarii pentru “Schimbarea socială și generațională”
Problema mare e ca astazi politica a devenit o profesiune banoasa, si socialistii sunt cei care sunt cei mai atrasi de un viitor asigurat. Ma uit la Elvetia :5 partide, fiecare prezinta 10 propuneri, nu se voteaza pe partid ci pe propuneri. Diputatii sunt adhonorem pentru trei saptamani si lucreaza numai dupa masa, ca sa aprobe cele 10 propumneri. Selul guvernului,ales de cei 7 ministri, numai pentru un an.Nu poate voiaja in timpul mandatului.Toate deplasariile le face in tren cumparand biletul.Lucreaza in palatul Federal dar nu locuieste. Ofiterii fara decoratii, e meseria lor si sunt inaintati daca sunt eficentii. Cand vom vedea asta in lumea intreaga? Socialismul e pandemia secolului 21.
Astazi am putut deschide si citi articolul, internetul nu mergea zilele trecute si e motivul ca v-am cerut sa mi-l trimeteti din nou. Acum nu stiu daca raspunsul ce v-am dat o sa-l primiti, a disparut, fara sa-mi dea timp sa vi-l trimit. Va rog sa primiti,odata cu felicitariile mele salutariile mele respectoase.