Dacă ziariștii din țară se raportau – în epoca tranziției la o presă liberă, dar și ulterior – în special la realitățile politice, economice și sociale românești, eu, ca reporter și corespondentă de presă în străinătate, mă raportam la cele din țara de reședință, adică Germania. În plus, relatam despre evenimentele notabile ale diasporei, ca și despre o serie de vizite oficiale la cel mai înalt nivel, de premier sau președinte de stat, care aveau loc la sediile instituțiilor germane.
A fi corespondent de presă în străinătate înseamnă să acoperi, practic, nu un domeniu, ci un teritoriu pe care au loc evenimente de presă ce interesează editorul publicației pentru care scrii și implicit publicul-țintă, căruia i se adresează publicația. În acest sens, scrisul e o învățare continuă: informațiile din diversele domenii abordate nu trebuie doar deținute și obținute din surse credibile, ci trebuie redate jurnalistic, într-un limbaj specializat.
Mai ales în presa interactivă din mediul online, care are activată opțiunea de „Comentarii“, întâlnești, virtual, comentatori foarte avizați la temă și care imediat îți amendează orice derapaj. În presa actuală, dinamică și rapidă, mereu în competiție pentru întâietatea publicării unor știri și sub presiune financiară constantă, rolul corectorului de materiale de presă s-a diminuat semnificativ (dacă el mai există, de fapt). Prin urmare, jurnalistului îi revine și mai multă grijă pentru acuratețea textului de publicat.
În acest sens, colaborarea cu redacția sau redacțiile care lucrează (dacă e freelancer) se impune a fi armonioasă, iar atitudinea ambelor părți maleabilă, pentru ca produsul finit să fie, pe cât se poate, ireproșabil: atât ca și conținut, cât și ca formă (stil, exprimare, ortografie). Din acest punct de vedere, pot spune că am avut puține probleme cu redacțiile publicațiilor la care am colaborat.
Pe parcursul a peste două decenii de jurnalism mi-au fost refuzate la publicare doar câteva articole și aceasta fie din neconcordanța abordării mele cu linia generală a publicației, fie din vina mea. Al doilea exemplu se referă la câteva (puține) reportaje și analize pe care nu le-am prezentat echilibrat. Și noi, jurnaliștii, suntem oameni cu simpatii, preferințe, opțiuni. Însă patetismul nu își are locul în presă, iar acest lucru este amendat, în mod corect, de redacțiile profesioniste, iar ulterior de cititori.
Dani Rockhoff / UZPR Arad
(Revista UZP nr. 31/2023)