De la șuvițe și iriși la clepsidra „spartă” a poetei Lucia Bibarț

Literatura contemporană cuprinde un imens contingent de „scrietori”, „scributori”, „veleitari”, „versificatori”, care țin trena pentru concurențialitate și râvnesc spre gloria scrisului artistic. Se scrie mult, mult mai mult decât se citește, la portița afirmării bat inși/ inse care se defulează în jocul cuvintelor și scot plachete la vreo tipografie sau centru de multiplicare, fac lansări amicale și profită de encomiastica vreunui profesor sau ziarist căutător și el de aplauze admirative.

Nu este cazul volumului de poezie „Timpul sparge clepsidra”, publicat de Lucia BIBARȚ și prefațat de Marius CHELARU, poet, traducător, eseist, intens ancorat în dinamica scrisului literar și a participării la activitatea culturală revuistică (volume de poezie – Chiriașul timpului, Amanții iluziei -, eseuri despre poezia orientală – Poezia Orientului de la Khayyam la Tagore –). Titlul scurtei prefețe este seducător de liric și incitant: Ca fumul pipei, amintirile. Pornind de la un vers din volum („Suntem personajele de fum din pânza cinematografică a filmului nostru”), M. Chelaru punctează coordonatele prezentului volum, corelându-le cu volumele anterioare ale Luciei Bibarț: „scrie și despre lume și despre sine,… despre viața (re)culeasă din amintiri, gânduri, trăiri, așteptări și oglindiri ale zilelor care au fost în sufletul său” (p. 5). Lucia știe „ce și-a propus în căutarea drumului său în poezie”, adică de a-și regăsi identitatea lirică.

„Cine este Lucia Bibarț”, ar fi întrebarea pe care mi-ar putea-o adresa un cititor nededat cu lectura frecventă a poeziei. Pasionată de poezie și de promovarea publică a acesteia, profesoara arădeană a publicat. Zâna pădurii (1998), Sirena Surena (1999), Noduleț (2001), Șuvițe și iriși (2013), Poetizări tactile (2016), O zi de pomină (2019), Lampa licuriciului (2020) și acum „Timpul sparge clepsidra” (2022). Într-o prezentare anterioară a volumului Șuvițe și iriși, am susținut că liricele sunt „un adevărat concert sentimental, având la pupitru o femeie seducătoare și mistuită de sinceritate. Scrie despre sine cu aleanuri trăite ori dorite… Cuvântul șuieră în ecouri cu inflexiuni de armonii diferit receptate, iar Lucia Bibarț poetizează neîntrerupt admirându-se. Scrie despre sine, despre sufletul său zgândărit de dogoarea feminității împărtășite. Și atât. Nu descrie, ci scrie cu sentimentul înmuiat în galbenul auriu al șuvițelor sale și în verdele înnegrit al irișilor săi mirați de propria frumusețe.” (volumul Restituiri literare, 2018, p. 398). De atunci, a trecut un deceniu, în care Lucia Bibarț și-a rafinat expresia și a adunat experiențe, râvnind spre „o poezie meditativă, de o notabilă intensitate, uneori cu accente patetice”, după cum punctează Horia Gârbea, pe coperta volumului. Da, acum e vremea pârguitului, timpul sparge clepsidra, nisipul se scurge în neorânduială, nu mai are răbdare să picure fir cu fir, fiind grăbit, ca și femeia speriată de chipul său nou oglindit. Ochii au cearcăne, timpul fură din noi, „dezbrăcându-se de clipă”, „cărarea e furată”. Feminitatea se revoltă și-și devoalează ”cântecul de sirenă” la îndemnul de intimitate: „Despletește-ți șuvițele, femeie”: „Doamna mea!/ Desfă-ți tomnaticul tău păr./ Întinde-l,/ întinde-l ca pe o nadă,/ ca pe un fruct aromat/ spre nările mele./ Trimite-l să mă înfășoare-n coama lui neînșeuată/ ca-n colții leilor,/ blând, dar hotărât./ Fă-l cărare de mătase/ pe moliciunea căreia să pășesc ca pe-un covor/ spre tine,/ acasa mea.//

Femeia afroditică, cu formă de clepsidră, miez de orhidee și miros de frezie, stăruie într-o amintire statuară: „Femeie, femeie,// Gleznă și sprâncene/ Miez de orhidee,/ Sufletă de zee.// Mreje, curbe line/ Gol și plinăciune,/ Capăt de minune.// …// (Femeia). Două versuri merită reținute, pentru încărcătura de farmec metaforic: „sufletă de zee” și „capăt de minune”. „Poeta mirelui” dă fremătare cuvântului pentru o adâncă și inedită chemare de iubire: „- Mai viu … te voi face” sau am să te fac mai viu decât ai fost vreodată” si astfel: „- Cuprinde-mă/ cu văzduhul brațelor și/ smulge pământul din mine./ Nisipește-l, iubite!/ Prefă-mă-n tornadă,/ spulberă-mi țărâna/ aprinde și/ josul și susul”// (Mai viu decât ești). Foarte plăcute la lectură sunt liricele să nu crezi, Sunt clipe care trec prin tine, Strâmbă sau dreaptă, dar și Despletește-ți șuvițele, femeie.

Față de volumele precedente, sufletul sedat de/în cuvinte are prospețime, candoare și ispită de rugăciune, chemare femeiască, toate îmbrăcate în primele cuvinte biblice: La început a fost Cuvântul. E acel cuvânt coborât în cărți, așezat printre oameni, care-l folosesc pentru bucurie, fericire, plângere, disperare, pentru că, în tristețe morții împuținate „Cuvântul oameni s-a făcut!”. Apocalipsa are o simbolistică pe care doar un poet autentic ar fi putut-o releva. Imaginându-se „stăpân al inelelor”, omul „a început cu sila să-și smulgă rădăcinile”, narează în limbaj liric Poeta. Viața i-a devenit automatizată și fățiș confortabilă, omul viu pare un robot închis între pereții imaginilor și a clipelor înșiruite în surogate. Unul a năzuit să redevină om, a refuzat să-și ia pastilele „de mâncat, gândit, iubit”. A devenit o stafie transparentă, un fel de ”abur mișcător”, apoi a ieșit din casă, mirându-se de cer, păduri, păsări: //Lumea i se părea tot mai mare,/ iar el tot mai mic,/ până când o mierlă mirată și cântătoare/ i-a susurat ceva la ureche/ apoi…l-a înghițit.//

Alegoria roboților humanoizi, a oamenilor mecanizați de prea mult confort permite încuibarea plictisului ce „înflorea”. Timpul nu se (mai) scurge în clepsidră, e o clepsidră spartă și inutilă. Omul e, cum spune J. Prevert, o ființă de hârtie și cerneală, ivit din Cuvânt și pierit înghițit de ”Mierla mirată și cântătoare”. Timpul sparge clepsidra! Se nisipește, cum ar zice Poeta, se măsoară cu algoritmul sufletului tulburat de Marea trecere.

Lucia Bibarț a atins nivelul de maturitate lirică. Fiind sieși judecător, cunoscând rigorile scrisului poetic, având o mistuitoare pasiune pentru cuvântul înaripat, Poeta dantelează vocabulele și le orânduie în alcătuiri care se alintă în frumusețe. Se ferește de scamatorii stilistice și de artificii lirice, dar armonia/ echilibrul dintre rațiune și sensibilitate transmite emoții intense și ademenitoare la lectură. Adresarea directă prin dialog, înălțimea ideilor (credință, respect familial, iubire tulburată, imaginea de sine), colorarea cuvintelor ce ard fără cenușă, virtutea omului de a se lăsa locuit de mister și alte câteva sunt argumente pentru așezarea POETEI în rândul celor statorniciți de admirație și de virtute lirică. Lucia Bibarț a ajuns, prin volumul Timpul sparge clepsidra, în spațiul maturității poeziei, dovedind că a deprins tainele meșteșugite ale Cuvintelor, visând să devină statui și amfore, clepsidre și idoli. De la Șuvițe și iriși până Timpul sparge clepsidra a trecut un deceniu, în care Lucia Bibarț și-a regăsit „identitatea lirică”..

Anton ILICA / UZPR