În timpul unei călătorii prin Dobrogea, am făcut un popas și în comuna Cerna, situată în partea de vest a județului Tulcea.
Scopul nostru a fost de a vizita Casa Memorială „Panait Cerna” situată pe strada cu același nume, din centrul localității.
Originea scriitorului și imaginea casei trebuie studiate în corelație cu specificul multicultural al localității Cerna, în care s-a născut și în care pe lângă români, trăiesc și bulgari și meglenoromâni, ca urmare a mișcărilor de populație intervenite de-a lungul timpului.
Este o casă modestă de țară, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, alcătuită după model bulgăresc, cu balcon la intrare, prispă în spate, șase camere, uși și ferestre de culoare albastră, după model dobrogean. Pereții sunt din pământ amestecat cu paie, acoperișul din olane, tavanul este de lut, văruit în alb, prevăzut cu grinzi de lemn, în camere se află sobe de lut, tradiționale, văruite în alb.
După moartea lui Panait Cerna, a fost donată statului român de către fratele său cel mai mic.
De pe o placă situată pe peretele de la stradă poți afla deja o informație esențială despre cel care a locuit aici și a adus renume locului:
„În această casă s-a născut în anul 1881 și a copilărit marele poet Panait Cerna, care a cântat cerul și pământul țării noastre, bucuriile și durerile neamului nostru, măreția vieței și farmecul iubirii.
S-a stins la Leipzig Germania 26martie/8 aprilie 1913. Avantenii de pretutindeni au pus aici această placă pentru veșnica lui amintire și cinstire – 1931 – .”
În curtea modestă te întâmpină o fântână veche, dezafectată și statuia scriitorului, ce părea a zâmbi în soarele verii.
Astfel, de la doamna muzeograf am aflat că Panait Cerna s-a născut din părinții: Panait Stanciof, bulgar refugiat, învățător al satului, provenit dintr-o familie cu un statut material și spiritual ridicat, și din mama Maria Tașcu, de origine meglenoromână.
Destinul a fost crud cu viitorul scriitor. Tatăl a murit înainte de nașterea lui, mama s-a căsătorit cu un cojocar din sat, care nu l-a privat de afecțiune paternă, dar familia care s-a îmbogățit cu încă opt copii s-a confruntat cu grave probleme financiare.
Băiatul a primit numele și prenumele tatălui, Panait Stanciof, pe care mai târziu, l-a schimbat cu pseudonimul Panait Cerna.
A urmat cursurile școlii din localitate, a fost un elev foarte bun și profesorii i-au sfătuit pe părinții lui să îl dea la învățătură.
În ciuda dificultăților financiare ale familiei, a urmat cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila.
Pentru tânărul Panait Cerna s-a deschis o perioadă de bogate acumulări intelectuale, manifestare a talentului, dar și de muncă pentru a se putea întreține financiar.
A urmat cursurile Facultății de Filozofie a Universității din București, grație talentului și dorinței sale de cunoaștere a fost remarcat de Titu Maiorescu, care intenționa să îl lase profesor în locul său, dar ftizia, boala nemiloasă a secolului, l-a lovit în floarea vârstei.
A fost tansferat la Sanatorul din Sinaia, și-a continuat studiile în Germania și a obținut doctoratul cu lucrarea „Die Gedankenlyric”, care i-a adus aprecierea profesorilor germani, fapt de care nu s-a putut însă bucura prea mult.
La data de 26 martie 1913, departe de țară, în orașul Leipzig care i-a recunoscut valoarea, ochii mari, plini și dornici de cunoaștere ai tânărului poet român Panait Cerna, deja doctor în filozofie, s-au stins pentru totdeauna.
Poetul român a reușit să învingă neajunsurile materiale ale vieții, să își încununeze sufletul și creierul cu laurii cunoașterii, dar nu a reușit să învingă una din bolile necruțătoare ale timpului, curmând astfel o carieră de poet și profesor universitar ce se anunța a fi de mare valoare.
A fost înmormântat inițial la Leipzig, dar cu ajutorul celor care l-au apreciat și iubit, ulterior, trupul lui neînsuflețit a fost adus în țară și înhumat în galeria scriitorilor români din Cimitirul Bellu.
Sufletul lui rămâne însă viu în scrierile sale, relatările celor care l-au cunoscut și, mai ales, în casa natală din comuna Cerna, care cumulează aspectele unui muzeu de literatură cu acelea ale unuia de etnografie.
În primele camere poți face cunoștință cu personalitatea scriitorului prin intermediul documentelor: actul de donație a casei, fotografii de familie, studiile de la Brăila și din Germania, trecerea în eternitate, reviste, cărți, aprecieri din partea personalităților vremii.
O fotografie îl înfățișează în haine militare, altele alături de părinții săi: Costea Naum și Maria Tașcu etc.
Sunt reproduse fragmente din aprecierile făcute la adresa lui.
Nicolae Iorga evidențiază pregătirea intelectuală a tânărului Panait Cerna și talentul poetic: „În pragul răsplătirii grelelor osteneli de orfan și de bolnav, Panait Cerna era un doctor în filozofie a cărui lucrare fusese primită cu o deosebită considerație de profesorii săi germani. Era un candidat la o catedră de universitate și era mai ales un nume cunoscut în literatura nouă, un talent consacrat de care se legau mari speranțe și al cărui volum de început primit bine de toată lumea fusese așezat în rândul cărților, spre care se întoarce o recunoscătoare aducere aminte”.
Constantin Ciopraga îi apreciază cultura universală, calitățile de traducător din scriitori celebri: Goethe, Lenau, Baudelaire, îl aseamănă cu Leopardi, Byron, Shelly și îi fixează locul în literatura română: „Contemporan al elegiacilor simboliști, Cerna e, în fondul intim, un romantic îmbibat de idei […]. Venind după Eminescu, Cerna e tentat de teme grave, cărora le dă însă un timbru optimist, apelând la simboluri cu intenția de a plasticiza”.
Este reprodusă în întregime poezia care i-a fost dedicată de către Demostene Botez:
„Un gigant ai fost pe-o lume plină numai de pitici,
Un luceafăr singuratec între-atâția licurici.
La apusul tău nu crește luminișul dimineții,
La apusul tău e noapte, noaptea tainelor vieții […]”.
Casa este de o mare importanță pentru cunoașterea specificului etnografic al localității. Camerele celelalte au fost destinate dormitorului, oaspeților, bucătăriei, țesutului.
Sunt utilitate cu paturi de lemn, acoperite cu cearșafuri și cuverturi țesute în război, peretare, icoane, tablouri, lăzi de zestre. O impresionantă colecție de ștergare de borangic bine întreținut acoperă pereții tuturor camerelor și dau viață prin cromatica vie, motivele florale și geometrice care sunt cusute pe ele.
Elementul uman este prezent prin intermediul manechinilor îmbrăcați în costume populare, meglenoromâne, de copil, femeie, bărbat, tineri sau bătrâni.
Costumele meglenoromâne sunt specifice unei populații de oieri și sunt asemănătoare celor românești: femeile poartă basma, rochii de catifea, șosete de lână, bărbații, opinci, ciorapi de lână, ițari, ilic, căciulă de oaie, traistă pe umăr.
În dormitor atmosfera de familie este sporită de prezența în pat a unui copil, privegheat de mama sa, într-o altă cameră o femeie stă așezată pe pat și așteaptă parcă să vină cineva sau priveghează asupra bunului mers al casei, ceea ce amintește de atmosfera poeziei „Mama”. Pe patul din bucătărie un bătrân îmbrăcat în costum popular pare a se afla într-un moment de răgaz, după truda zilei sau după un drum îndelungat.
Așa cum am spus deja, o cameră este destinată unei îndeletniciri străvechi, care a fost puternic practicată în localitate, țesutul, reprezentat prin arhicunoscutele instrumente: război, vârtelniță, roată etc.
Bucătăria este utilată după model tradițional, cuptor, masă joasă din lemn, de formă circulară, cu scaune mici, vase de lut, copăițe etc.
În spatele casei se află un șopron în care sunt expuse câteva obiecte specifice muncii la câmp și prelucrării roadelor: snopi de grâu, car, butoi în care țineau cerealele, moară pentru grâu, rășniță pentru făină.
Vizitarea casei este o formă de cunoaștere a unui scriitor român, din nefericire, insuficient de studiat, cât și a unui mod de viață tradițional, într-un mediu al multiculturalității româno-bulgaro-meglenoromâne.
Elena TRIFAN/UZPR
(articolul a fost publicat în revista „Cetatea lui Bucur”, nr. 1/2023, pag. 11)