Istoric vorbind, Canada e un stat „tânăr”, fiind constituită oficial în 1867, sub forma unei Confederații alcătuită inițial din trei Provincii/colonii britanice și franceze, din zona Marilor Lacuri, de-a lungul fluviului Sfântul Laurențiu, asta după ce, timp de un secol și jumătate, emigranții s-au măcelărit între ei, și, împreună, i-au lichidat pe indigeni, sfârșind prin a-i izola în așa-zisele „Reserve” (azi niște simple centre urbane subdezvoltate), numindu-i, parcă în glumă, Primele Națiuni. Prin comparație, România, ca denumire oficială, apare odată cu Constituția din 1866, declarându-și Independența de facto în 1877 și oficial în 1878, asta în vreme ce Canada și-a căpătat suveranitatea deplină față de Coroana britanică abia în 1982.
Stat multietnic și plurilingvistic, Canada utilizează, la nivel federal, din 1969, două limbi oficiale, engleza și franceza, asta în vreme ce în țară se mai vorbesc și alte limbi: chineza, aproape un milion de persoane, italiana și germana, cam 500.000 de vorbitori, în parte, punjabi, cam un sfert de milion, dar și araba, spaniola și, după caz, româna, aceasta de nu mai mult de 3-4 la sută din populație, în vreme ce inuiții, indigenii de la Cercul Polar au limba lor proprie, numită inuktitut, o limbă paleo-amerindiană din familia eschimo-aleută, și chiar o cultură specifică pe care se încăpățânează să și-o prezerve. Cu toate acestea, statisticile arată că majoritatea canadienilor preferă să vorbească engleza, limba franceză fiind utilizată preponderent doar în Provincia Quebec. Realitatea este că, în ciuda eforturilor federale, limba franceză e „în declin” („en chute libre”, cum spun localnicii), majoritatea noilor veniți, în special după anii 2000, preferând să vorbească engleza. În aceeași măsură, eforturile autorităților din Quebec de a atrage emigranți proritar din țările francofone (inclusiv din Africa și din Haiti) s-au dovedit doar o măsură de „supraviețuire”, în prezent asistând la cel mai accentuat fenomen de asimilare lingvistică din istoria recentă, asaltul limbii engleze și recesiunea francezei fiind comparabile doar cu înlocuirea francezei din statul american Luisiana, în mai puțin de o generație.
Filologic vorbind, franceza canadiană, în versiunea „quebecois”, diferă mult de franceza standard, fiind impregnată cu expresii arhaice și contaminată de cuvinte aborigene și împrumuturi englezești. Chiar și pentru specialiști, franceza locală e mai degrabă o limbă „străină”. Cu atât mai mult pentru scriitori, am zice. Un bun cunoscător al spațiului literar canadian, în același timp autor de cărți publicate atât în limba franceză („Le renversement”, roman, apărut sub pseudonimul Maurice Germain, la Edilivre, Paris, 2015), cât și în românește – de la debutul, din 1982, cu „Ghidul metodic pentru predarea limbii literare”, Ed. Didactică și Pedagogică, la cărțile recente de eseuri, „Imprevizibilul triumf”, Iași, Institutul European, 2008, „Bucuriile și capcanele lecturii”, București, Ideea Europeană, 2020, inclusiv romanul „Clepsidra”, București, Europress, 2010, și culegerile de proze scurte „Partida de canastă”, Iași, Polirom, 2015 și „O adevărată familie”, Iași , Ed. Adenium, 2013 – scriitorul, jurnalistul și traducătorul româno-canadian Mircea Gheorghe (n. 1943, Focșani, emigrant în Canada din 1990), scria pe blogul personal, la 7 decembrie 2018, sub titlul „Emigrarea, eterna poveste”: „În toate cazurile de schimbare a unui mediu social, cu altul, există un proces de integrare, de „înrădăcinare”, care poate fi, de la caz la caz, unul mai dificil, reușit, ori eșuat. Fără nimic poetic ori filosofic (s.n.), trecutul devine o sursă de regrete, de nostalgie, ori un catalog de amintiri, unele plăcute, altele neplăcute, care se deschide rar”.
Călător prin spațiul cultural canadian, am remarcat, cu regret, puține prezențe culturale, literare ori jurnalistice românești cu rezonanță extinsă, raportate inclusiv la numărul relativ redus de emigranți din ultimul secol și jumătate, de la constituirea statului Canada, singurul român promovat cu adevărat și recunoscut în mediile literare și universitare locale fiind Cioran (în buna tradiție franceză, numele marilor scriitori este folosit ca atare, ca denumire de marcă, fără a mai adăuga și prenumele – n.n.), la urma urmei tot un emigrant în spațiul francofon, notorietatea fiind datorată, poate, și faptului că și-a scris majoritatea operei în limba franceză. Dornic să aprofundez și cauza acestei aparente „rețineri” a publicului local față de literatura și cultura română, am făcut apel din nou la informațiile furnizate de Mircea Gheorghe în intervențiile sale publicistice. Astfel, în eseul „Francofonia literară canadiană”, publicat în revista „Contemporanul”, din 25 aprile 2017, scriitorul român stabilit la Drummonville, Quebec, oferea, indirect, și „cheia” deciziei sale, cu totul curajoasă și salutară, de a scrie exclusiv în limba română: „În ciuda maturității și bogăției sale, literatura quebecheză este o literatură mică” (s.n.). Cu precizarea că, față de fenomenul literar, termenul de „mare” sau „mic”, nu e legat de valoare, ci de notorietate și, desigur, de originalitate, vom observa că autorii, indiferent de patria de adopție, au dificultăți atunci când trebuie să-și definească statutul literar, sau limba de comunicare. În acest sens, Mircea Gheorghe îl evocă pe Milan Kundera (1929-2023), cehul trăitor la Paris cea mai mare parte a vieții, care făcea diferența între limbă și conținut, cu referire la cărțile sale publicate în limba franceză.
Revenind la prezența scriitorilor români în Montreal, semnalăm că, de mai bine de două decenii, respectiv din 2001, funcționează aici Asociația Canadiană a Scriitorilor Români (ACSR), organizație, după legea locală, „fără scop lucrativ”, înființată de un grup de scriitori de limba română, între care regretatul romancier Eugen Enea Caraghiaur (1923-2023), inginer de profesie, dar și lider al comunității românești din Canada, fondator și prezentator, între anii 1980-90, al primei emisiuni zilnice de televiziune în limba română, intitulată „Ora în culori a Canadei”, apoi jurnalistul Alex Cetățeanu, membru al UZPR, directorul revistei „Destine literare”, precum și poetul boem și non-conformist George Filip, ș.a. Azi, ASCR numără peste 20 de membri activi, președinte fiind prozatorul Leonard I. Voicu, și el membru al UZPR, directorul revistei „Repere literare”, între scriitori remarcându-se prozatorul și eseistul Mircea Gheorghe, memorialista și poeta de mare sensibilitate Veronica Pavel Lerner, jurnalista Diana Corina Haiduc, pictorița Rodica Vinca, prozatorul David Kimel, ș.a. O surpriză este și prezența, alături de grupul de scriitori români, a profesorului medievist și neo-elenist Jacques Bouchard (n. 1940), de la Universite de Montreal, canadian get-beget, dar un fin cunoscător al limbii române, pe care a învățat-o ca autodidact, având prilejul s-o vorbească în timpul numeroaselor sale deplasări profesionale în Europa, ca și în țara noastră, ajungând să o cunoască destul de bine. Acestui mic nucleu literar, ce continuă deliberat să scrie în limba română, s-au mai adăugat, în ultimii ani, și câțiva autori din R. Moldova, între care poeta Liuba Sârbu, membri ai Comunității Moldovenilor din Quebec. Asta, în paralel cu scriitori, la fel de curajoși, care au început să scrie direct în limbile franceză sau engleză, prezentându-se, de pildă, la tradiționalul Salon de Carte din Montreal, cu creații originale, compuse în limbile oficiale ale statului canadian, precum prozatoarea Felicia Mihail, directoarea Editurii Hastag, autoare a unui roman inspirat din experiența sa de profesor în ținutul inuiților, dincolo de Cercul Polar – „Pinaple kisses in Iqualaut” – , apoi pictorița și autoarea de cărți pentru copii Eva Halus, adeptă a stilului poetico-metaforic în volumul „Voyages” (Edition Le premier chanse), și, în fine, Andrei Seleanu, jurnalist și critic de artă, autor de volume de specialitate, precum „Comprendre l`Art contemporain” (Editions Mots et Toiles), potrivit ziarului de limba română „ Accent”, din 30 octombrie 2023, condus de Dan Georgescu și Simona Pogonat. Tot ca o recunoaștere a creativității literare românești, semnalăm și acordarea Premiului anual „Coleen Thibaudeau”, oferit de Liga Poeților Canadieni, cu sediul în Val-David, Regiunea Laurentides, Quebec, poetei de origine română Flavia Cosma. Între scriitorii români de notorietate din Canada mai este și poetul și preotul Dumitru Ichim, inițiatorul Câmpului Românesc din Hamilton, Ontario, și mulți alții.
Toate aceste exemple confirmă cea cea marele nostru gânditor și moralist Cioran numea, în cartea sa „Ecartelement/Sfârtecarea”, căutarea identității: „Defectul meu de elocuțiune, arta mea de a mă bâlbâi, r-ul venit de la celălat capăt al Europei, toate m-au făcut să mă îngrijesc și să devin mai mult sau mai puțin demn de o limbă pe care o maltratez ori de câte ori deschid gura”. Dificultăți similare au avut și alți scriitori care au ales să scrie în limba țării de adopție, iar fenomenul nu i-a ocolit, ne asigură Mircea Gheorghe, în cartea sa „Imprevizibilul triumf”, nici pe canadienii care au vrut să se afirme în limba Țării Mamă, încercând practic să reînvețe franceza originală, uneori cu mari sacrificii (și, din păcate, fără rezultate pe măsura așteptărilor). Acesta este și un argument temeic pentru decizia unor scriitori originari din România, dar trăitori de decenii bune în spațiul canadian, de a continua să scrie exclusiv în limba română. Până la urmă, este tot o problemă de identitate, sau ca să ne exprimăm metaforic, „Limba e cartea de noblețe a unui neam”. E preferabil, deci, să continui să scrii în limba ta maternă, decât să constați, la fel precum Cioran, că „niciodată nu vei depăși complexul de metec”.
La polul opus, în categoria scriitorilor „aventurieri”, de genul Panait Istrati la noi, care au dat lovitura cu câte o carte scrisă în limba țării de adopție, pentru ca apoi să dispară fără urme din peisajul literar, se situează și un român „pripășit” la sfârșitul anilor `80, la Montreal, condamnat de drept comun, deținut timp de 7 ani într-o închisoare federală canadiană, pentru un hold-up asupra unui camion cu bani, Anton Anghel, care a reușit să „rupă gura” Canadei cu un best-seller scris în limba franceză locală, „Fortuna Star”(1993), un roman cvasi-autobiografic, dar abundând în personaje și situații neverosimile. Totul, ne asigură Mircea Gheorghe, de la biografia „misterioasă” a autorului, fost opozant al regimului comunist, la subiect și temă, amestec de roman polițist, parodie și șarjă politică, au contribuit la constituirea unui „halou” în plasa căruia au căzut până și anchetatorii săi, care s-au declarat depășiți: „Profund dezamăgiți, polițiștii promit solemn să-l citească pe Proust, în vreme ce Anghel Damian, în plină ședință a Curții Superioare de Apel a Canadei, fără să le poate pică, dă mâna cu ei și le urează noroc” (p. 190). Este să recunoaștem, un sfârșit apoteotic de „carieră” literară sui-generis, o confirmare a vechiului și mereu actualului avertisment, anume că: „Viața bate ficțiunea!”.
Într-o lume a concurenței, când, paradoxal, din mulțimea de cărți publicate, cel mai „neînsemnat” argument rămâne acela al valorii, nu e de mirare că a fi scriitor, dacă se poate chiar într-o limbă străină, este mai degrabă un lux decât o opțiune de viață.
Marian Nencescu
(Revista UZP, nr. 32/2023)