IOAN VASIU: Când și în ce împrejurări a început cariera dumneavoastră de actriță?
OANA SÎRBU: După ce am apărut în câteva spectacole-concurs, la Teatrul Tănase și la „Steaua fără nume”. După premiu și 10 pe linie, și apoi după participarea la Mamaia, cu premiul Tinereții, am fost chemată să dau probe la Buftea, de către echipa care filmase „Declarație de dragoste”. Și fără să-mi doresc neapărat, sau fără să realizez, am fost aleasă dintre zeci de candidate din familii de actori cunoscuți, să am rolul principal feminin.
I.V.: Când și unde ați debutat ca interpretă de muzică ușoară?
O.S.: La „Steaua fără nume”, la București, în 1985, la Sala Radio.
I.V.: Dintre cele două profesii (actriță și cântăreață), care vă este mai apropiată de inimă?
O.S.: Eu nu am profesia de actriță. Sunt artist interpret de muzică. Filmul a fost o întâmplare. Fericită. Nu mi-am dorit să fiu actriță, deși am mai jucat în filme cu drag și ulterior am refuzat câteva roluri, în anii aceia, de exemplu, Chirița. Aș fi vrut, însă, să joc intr-un film al domnului Emil Loteanu, pentru care am dat și luat proba, dar nu s-a mai făcut. Mie mi-au plăcut cel mai mult starea, expresivitatea pe care le-am avut pe marele ecran și din perspectiva asta aș mai fi făcut film.
I.V.: Ați regretat vreodată că nu ați îmbrățișat o altă profesie?
O.S.: Oh, nu, niciodată! Dimpotrivă, aș fi perfecționat meseria asta prin a fi artist de revistă și cabaret, așa cum am văzut la tatăl meu și cum am citit despre gen, despre anii ’40, ’50, ’60, și un pic din’70. Dacă aș fi avut maeștri de balet, step, mișcare scenică precum a avut generația tatălui meu, asta mi-ar fi plăcut să fac. Dar țara noastră nu are public pentru acest gen. De aceea și eu cânt unui public de nișă, care are relaxarea de a asculta muzica mea, fac slalom cu greu, încercând să găsesc contexte potrivite sau să mi le creez.
I.V.: Care sunt cele mai importante premii și trofee obținute în decursul anilor?
O.S.: Nu sunt un interpret de concursuri și festivaluri, am un timbru prea suav și emoții prea puternice. Participările mele sunt sporadice, cu piese bune, însă, deși mai deloc comerciale, deci număr pe degete câteva premii pe care tocmai le-am enumerat mai sus. Revista „Cinema” mi-a acordat, surprinzător, însă, un premiu de top pentru cea mai bună actriță a anului, prin ’87, cred, înainte de Irina Petrescu și alte actrițe fabuloase. A fost „wow” pentru mine, un copil fiind… probabil după succesul excepțional cu „Liceenii”.
I.V.: umiți, vă rog, actorii și interpreții de muzică ușoară, din țara noastră, pe care îi apreciați în mod deosebit.
O.S.: Mie nu-mi place „muzică ușoară”, îmi place „muzica poveste”, mai elaborată, mai complexă armonic. E mult de povestit aici… Aș numi-o pe Marina Voica, pentru multe trăsături care-i conturează personalitatea. Aș mai numi-o pe Aura. Unică!
Asta e ce-mi vine-acum în minte.
I.V.: Știu că la un moment dat ați cochetat cu televiziunea. De ce ați renunțat?
O.S.: Proiectele s-au pierdut. Iar eu nu sunt spontană, cred. Sunt mai interiorizată și am influența stărilor proprii. Iar dacă invitatul nu mă inspiră, e greu.
I.V.: Ce părere aveți despre muzica ușoară compusă și interpretată astăzi în România?
O.S.: Întrebarea e simplă, dar implică un răspuns mare cât Oceanul! Muzica adevărată cred că s-a oprit pe la Beatles, ABBA, Sting, Elton John… Și nu era deloc ușoară. Au dispărut termeni precum „compoziție”, „orchestrație”… acum se numesc „producții ” Iar unele-mi plac mult. Nici nume proprii nu mai există, ca nume de scenă ale interpreților.
I.V.: Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?
O.S.: Nu am. Am priorități legate de viața, spiritul și căutările mele. Doresc bine țării, lumii și Pământului. Cumva am și niște proiecte de suflet. Poate că vor fi realizabile.
Interviu realizat de Ioan Vasiu/UZPR