– un studiu revizuit şi dezvoltat
„Cincizeci de ani! Momentul e un munte Ce-mparte ape: spre răsărit şi spre apus. Răsună văi de aur undeva în urmă Şi-n scârţăit de zodii, ca de osii, sus. Memoria mi-a caligrafiat trecutul cu dulci contururi de peisaj lunar. Privind spre prundul tainelor din mine – saliva-n gură capătă un duh amar” (La cincizeci de ani)
Lucian Blaga este nu numai poetul, dramaturgul şi filosoful de excepţie, ci şi autorul unei proze literare ce va trebui luată în seamă de orice exegeză din cel puţin trei motive: pentru valoarea ei în sine; pentru caracteristicile care o încadrează într-o tradiţie – proza autobiografică; pentru valoarea de document, care, alături de alte documente şi mărturii din partea celor care l-au cunoscut îndeaproape, furnizează numeroase informaţii care luminează aspecte ale biografiei şi operei. Cele două opere în proză, Hronicul şi cântecul vârstelor şi Luntrea lui Caron, au fost scrise în ultimii ani de viaţă. Ajuns în vârf, Eul blagian priveşte în urmă şi se interoghează asupra împlinirii menirii sale creatoare. Destinul face ca acest moment interogativ,de bilanţ, să coincidă temporal cu criza istorică în care e împinsă ţara de către comuniştii cocoţaţi la putere cu ajutorul tancurile roşii ale „eliberatorilor” sovietici. Din această criză istoricâ şi existenţială se nasc cele două opere în proză. Lucian Blaga caută alinare prin reîntoarcerea în mitul copilăriei şi a satului arhaic, timpului ieşit din ţâţâni îi opune spaţio-temporalitatea „izvoarelor supreme”: „După atâţia ani de război, după atâtea neajunsuri îndurate, care mi se păreau încă numai preludiul unui haos ce va da peste noi, simţeam nevoia de a mâ refugia cu familia, nu numai în spaţiu undeva, ci şi înapoi departe în timp. Ni se îmbia un adăpost în valea copilăriei mele.”1. Nu trebuie uitat faptul că având ca zeu tutelar şi model pe Goethe, Blaga a gândit mai dinainte a-şi rotunji OPERA şi prin creaţii în proză. Date fiind împrejurările potrivnice, neliniştele existenţiale şi observaţiile critice asupra realităţii immediate le-a încredinţat paginii de sertar.Între cele două proze există legături de geneză şi de semnificaţii, care le uneşte într-un diptic.De aceea nu împărtăşesc afirmaţia lui Mircea Zaciu, confor căreia Hronicul şi cântecul vârstelor trebuie considerat o simplă autobiografie scrisă frumos, oprită la o anumită dată, lăsând-o neterminată. De asemenea, sîntem nevoiţi să contrazicem afirmaţia fiicei scriitorului, făcută în „Notă asupra ediţiei”, din 1990: „Romanul Luntrea lui Caron nu trebuie pus în legătură cu cealaltă operă în proză. Hronicul şi cântecul vârstelor, care este o scriere de esenţă pur aurobiografică”. Prin insistenţă şi formulare, afirmaţiile neagă existenţa oricărui element de ficţiune şi al orcărui element de specific unui text romanesc. Or, lucrurile nu stau aşa, sânt contrazise de documentele literare, care confirmă gândul lui Blaga, ce s-a fructificat târziu. În 1933, revista „Viaţa literară” îşi informează cititorii că Blaga, aflat la Viena, lucrează la un roman. În 1935, în interviul din „Vremea”, luat de Octav Suluţiu, întrebat dacă îl interesează romanul, poetul răspunde: „Da! Mă preocupă să scriu roman, dar cred că asta nu se va întâmpla aşa de curând […] cred că după cincizeci de ani voi scrie roman”2 . Într-o scrisoare din 1958 adresată lui Basil Munteanu (cel care l-a propus pe Blaga pentru premiul Nobel), Rosa Del Conta (care a fost profesoară la Universitatea din Cluj şi la cea din Bucureşti) îi comunică că printre manuscrisele lui Blaga din ultimii 12 ani ar exista un roman în trei volume în curs de elaborare.3. „Romanul în trei volume”, proiectat, se compune din: Hronicul şi cântecul vârstelor (vol. 1); Luntrea lui Caron (vol. 2) şi un volum 3, pe care Blaga n-a mai ajuns să-l scrie, deoarece „timpul n-a mai avut răbdare”. Acest al treilea volum s-ar fi referit, probabil, la perioada imediat următoare anului 1950, (anul la care se opreşte naraţiunea din Luntrea lui Caron), din viaţa sa şi a „noii societăţi ”ce se „edifica cu succes pe pământul ţării româneşti”. Din perspectiva acestor date, nu ni se pare că că ceea ce s-a publicat în 1965 sub titlul Hronicul şi cântecul vârstelor ar fi doar o simplă autobiografie, care, chipurile, ar fi neterminată şi că Luntrea lui Caron ar fi în aceeaşi situaţie. Dintr-o gândită trilogie, Blaga a realizat doar un diptic. În comentarea celor două proze, justificat şi nejustificat, atât s-a insistat pe conţinutul lor biografic şi pe caracterul memorialistic, încât afirmaţia a devenit monedă calpă. În aceste comentarii s-a trecut fără păs, impardonabil, peste anumite cugetări şi însemnări ale lui Blaga: „Despre biografie. Biografiile sunt de două feluri: neromanţate şi romanţate. Autobiografiile sunt însă totdeauna romanţate şi nici n-ar putea fi altfel; altfel – autorul ar prefera scrisului sinuciderea”; „Memorialistul – Plăcerea de a scrie memorii consistă în a reorganiza în spiritul libertăţii ceea ce destinul a organizat odată sub constrângerea împrejurărilor”; „Singura autobiografie valabilă – Când îmi privesc linia vieţii, poate să iasă la iveală un trecut, trecutul meu, nu aşa cum mi-l arată amintirile, ci cum îl pune în lumină divinaţiunea. Pentru aceasta trebuie însă să îngădui poetului din mine să-mi citesc în palmă”; „Autobiografie: O viaţă întreagă am căutat să ridic şesurile la nivelul podişurilor getice, să limpezesc elementul nămolos al râurilor până la înălţimea mitului, săîncorporez empiria cu nimbul unei metafizici, să dezbrac până la Idee orice fiinţă, să transform oxigenul viciat al oraşelor în ozon de pădure şi plai”4. Întrebare retorică: Pentru a-ţi scrie autobiografia ai nevoie de 800 de pagini?
Ionel Popa