Întrucât nu este mereu ușor sau plăcut să scrii ori să citești articole, vă voi spune, cu voia dumneavoastră, o poveste. „De povești ne arde nouă?”, mă veți întreba, fără îndoială și pe bună dreptate. Iar eu vă voi răspunde că, uneori, pentru a mai uita dezamăgirile cotidianului, nu ne strică o privire atentă, aruncată peste gard, în lumea faptelor ireale, care pot evada, însă, tot peste gard, în viața noastră, și așa complicată, zi de zi.
Se spune (dacă puteți dovedi contrariul, înseamnă că inventez eu, ceea ce e foarte posibil) că, într-o țară îndepărtată, exista un comite – un conducător al unui comitat, ca să fim mai exacți. Numele lui se pare că era Naicu (știu, pare un nume neaoș românesc, dar poate fi ales și cu scopul perfid al obținerii unui tâlc). Mic era comitatul, însă hotarele lui s-au extins până au înghițit întreaga țară, iar aceasta nu pentru că ar fi înfăptuit comitele isprăvi extraordinare – dimpotrivă –, ci pentru că acel brav conducător a pus la punct un aparat birocratic atât de complex, încât s-a dovedit a fi indestructibil. Sistemul funcționa impecabil, antrenând o mulțime de oameni într-o mașinărie complicată, dedicată menținerii unui statu-quo nu neapărat plăcut, cât confortabil, asemeni obișnuinței pe care și dacă ai putea, nu ai ști cum să o lepezi. Orice tentativă de a modifica, fie și discret, ceva în comitat, apoi în țară, se lovea de aparatul birocratic, bazat, se pare, pe legile emise de comitele Naicu.
În timp, comitatele vecine au preluat sistemul, iar cronicarii, peste secole, s-au întrecut în a complementa inițiatorul birocrației, comparându-l cu un imperator. Și, deoarece au dorit să-i înnobileze numele, dar nu știau dacă Naicu era bărbat sau femeie, au aplicat avant la lettre, un artificiu nediscriminator, conferindu-i genul… neutru. I-au spus Naicum, iar pretinsele lui legi au devenit legile lui Naicum, în timp ce țara care le-a adoptat a devenit, desigur, a lui Naicum. Fără cratimă sau pauză. Atunci când doreai ceva ieșit din tipare, chiar dacă era ceva firesc, ți se spunea că o astfel de doleanță contravine edictelor lui Naicum. Iar după trecerea anilor, expresia a suferit modificări, pierzând o seamă de cuvinte neesențiale, până a devenit ceva straniu, dar perfect inteligibil. Dacă spuneai, spre exemplu, că ai dori ca țara ta să se schimbe în bine, ți se răspundea, sec, „Naicum”, iar tu știai exact la ce se referea interlocutorul.
Vă voi oferi un exemplu, un soi de poveste în poveste. Prin acele locuri trăia un om obișnuit, care obișnuia să scrie. Și-a luat o scurtă vacanță, pe care a ales să o petreacă într-un comitat minunat, departe de grijile cotidiene. Numai că acolo, chiar dacă reglementările locale nu permit acest lucru – nu când vine lumea să se odihnească – se construiau case peste case, iar strigătele lucrătorilor, urletele ustensilelor electrice și bubuiturile specifice erau suficiente pentru a goni peste mări și țări orice prilej de relaxare.
Persoana în cauză, mirată că autoritățile comitatului nu remarcă o astfel de activitate gălăgioasă, a trimis o sesizare (un soi de jalbă) pe căile numite astăzi internet, precizând atât numele său, cât și ghilda din care făcea parte (un soi de uniune a ziariștilor din acele vremuri), dar nu a avut parte nici măcar de confirmarea primirii. În consecință, a făcut ceea ce, teoretic, se pricepea mai bine: a scris despre necazurile sale și a încredințat ghildei textul, spre publicare.
A doua zi, a avut loc o minune: lucrul pe șantiere a încetat, brusc, iar relaxarea a părut să devină un vis gata de împlinire. O coincidență, desigur, deoarece, mai ales în povești, coincidențele se zbenguie prin cotidian, interferând cu bieții gospodari care încă mai cred în logică. Totul era la nivel de aparențe. Credeți că există termenul „muncă în șoaptă”? Dacă nu, ar trebui inventat, fie și doar pentru a descrie modalitatea în care funcționau șantierele menționate: se lucra în tăcere, se râcâia, căra și bușea înfundat – nu găsesc un alt cuvânt potrivit –, totul era la vedere, dar, cumva, ascuns, ca într-o istorisire absurdă. Până la urmă, însă, era bine. Mult mai bine.
Într-o bună zi, după terminarea vacanței, eroul nostru tragi-comic a primit o misivă, pe aceleași căi misterioase ale internetului, semnată de însuși comitele ținutului dedicat vacanței, în care i se făcea cunoscut că s-au efectuat verificări, după opt zile de la trimiterea jalbei, iar sursa zgomotului infernal nu a putut fi identificată. Au găsit persoanele trimise în control pe cineva, în celălalt capăt al străzii, care efectua amenajări interioare – altă coincidență – și l-au amendat, termenul „țap ispășitor” fiind singurul potrivit în acest caz.
Auzind această întâmplare, un amic (autorul fără pretenții pecuniare al expresiei „s-au întâlnit hoțul și prostul, iar tu nu erai hoțul”) a zâmbit amuzat și a întrebat, retoric, cum ar fi să dispară toate coincidențele din țara respectivă. Eroul mofluz al istorisirii i-a răspuns, ca în, probabil, străvechile hrisoave: Naicum. Și a rămas dator cu o explicație, o cratimă și o pauză, pe cea din urmă urmând să o aplice imediat după încheierea acestui text.
Alexandru Pripon