În Bucureştii de odinioară, ce au păstrat până în zorii veacului al XX-lea aspectul de sat mai răsărit, sărbătorile de iarnă erau aşteptate şi trăite cu bucurie, „de la vlădică la opincă”.
După intrarea în Postul Crăciunului şi odată trecute sărbătorile Sfinţilor Andrei şi Nicolae, gospodinele se apucau de dereticat, văruit şi podit cu pământ prin casă, ca să nu se facă de ruşine în faţa vecinelor ce veneau cu pomană în prima zi de Crăciun. La rândul lor, bărbaţii se străduiau să câştige atât cât să cumpere ghete la copii şi puţină carne de porc. „Paştele este al fudulului, iar Crăciunul al sătulului”, se obişnuia să se spună, cu gândul la bucatele de Crăciun. Pe tot parcursul Câşlegilor, adică în postul Crăciunului, se organizau petreceri, cu dansuri, glume şi şezători,atât în mahalale, cât şi în casele bogătaşilor. Aşa treceau zilele Postului, în aşteptarea Crăciunului, când oamenii deveneau mai generoşi, mai optimişti sau, după caz, mai darnici cu săracii.
Tradiţia serbării Crăciunului pe 25 decembrie este relativ nouă, datând din secolele IV–V d.Ch. Întrucât Evangheliile nu consemnează o dată anume a naşterii Mântuitorului, imaginaţia populară a asociat două sărbători succesive ce aveau loc pe 25 decembrie, respectiv 6 ianuarie. Astfel, la Roma, pe 25 decembrie se serba Dies Soli Invicti Nati (Naşterea Soarelui Biruitor), ca simbol al renaşterii luminii solare şi alungării iernii, totodată ziua de naștere a Zeului Apolllo. Pe de altă parte, Boboteaza sau „Epifania”, aniversată pe 6 ianuarie, amintea creştinilor de primul miracol înfăptuit de Iisus. Ambele date calendaristice erau adânc înrădăcinate în conştiinţa colectivă, atât la Roma, cât şi în Orientul Apropiat, leagănul şi creuzetul atâtor culturi, religii şi credinţe.
Dezbaterile privind „adevărata dată a naşterii Mântuitorului” au preocupat atât pe teologi, cât şi pe profani, răzbătând până târziu, în zorii Evului Mediu. Cercetând tradiţiile păgâne, de pildă, regăsim data de 6 ianuarie – solstiţiul de iarnă la egipteni – drept ziua când „Fecioara a rămas grea şi a născut un fiu”. Evident că nu era vorba de creştinul Iisus, ci de păgânul Mitra. Cu toate acestea, scriitorul creştin Ciprian exclama extaziat: „O, ce lucrare magică a Providenţei, e ziua încare s-a născut Soarele. Hristos se naşte odată el.“
Mai menţionăm că pe 6 ianuarie erau celebrate misterele eleusine, cu adânci reverberaţii magico-filosofice. Treptat, data de 25 decembrie se impune în conştiinţa publică, mai ales că reprezenta un interval rezonabil, de nouă luni, de la data concepţiei imaculate (Buna Vestire) a lui Iisus, serbată, tradiţional, pe 25 martie. Aşadar, avem două sărbători cu înţeles identic, 25 decembrie şi 6 ianuarie, ce conduc spre ideea că, în fapt, Crăciunul reprezintă o sărbătoare pre-creştină a astrului diurn, cu care primii credincioşi l-au asociat pe Iisus Hristos.
Revenind la mahalalele Bucureştilor, constatăm că în toate casele Crăciunul era întâmpinat cu ospeţe rituale. Nu erau uitaţi nici morţii, pentru care se aşezau pe mese farfurii cu mâncare specifică. Aşadar, pentru români Crăciunul este o sărbătoare de familie. În noaptea de Crăciun gospodarii stăteau treji, în speranţa că, deschizându-se cerurile, vor auzi cântând cocoşii din rai. La rândul lor, fetele de măritat practicau diverse şiretlicuri pentru a atrage peţitori. Tot în această noapte soseau şi primii colindători. Exista superstiţia că acela care intra primul în casa gospodarului, cu colinda, cu Steaua, sau cu „zoritul” trebuia să fie neapărat un băiat, ca să intre belşugul în casă.
Marian Nencescu
Foto: Jill Wellington/Pixabay