Icoana a cunoscut un reviriment în ultima vreme, tot mai mulţi fiind cei interesaţi să descopere icoana, atât ca obiect sacru, cât şi ca obiect de artă. Dacă cu ceva secole în urmă, în Transilvania, Iernuţeniul, cel puţin prin Popa Sandu (într-o serie care include centre ca Nicula, Scheii Braşovului, Mărginimea Sibiului, Laz şi Lancrăm, Maierii Alba Iuliei, Ţara Oltului şi Făgăraş ș.a) era un centru al creaţiei de icoane, în contemporaneitate, acest statut şi l-a adjudecat Târgu-Mureşul. De la chipul Mântuitorului de pe mahrama Veronicăi, la Maica Domnului cu pruncul în braţe, imortalizată de Evanghelistul Luca, ca începuturi, icoana a câştigat teren în ciuda tuturor ostilităţilor, pentru că ea nu a întreţinut o veneraţie obiectuală, ci una sacrală. Momentul 1681, al pictării pe lemn de către părintele Luca de la Iclod, a icoanei Maicii Domnului, îndrumătoarea, Hodigritia, dublat de cel al miracolului lăcrimării dintre 15 februarie şi 12 martie a anului 1699, a însemnat declanşarea unui fenomen al picturii de icoane pe sticlă, în primul rând dintr-o imperioasă nevoie interioară a credincioşilor de a avea mai aproape chipuri ale sfinţilor. Era modul prin care chipurile dumnezeieşti erau coborâte pe pământ pentru a-i ajuta pe credincioşi să-şi înalţe cât mai mult inima la ceruri. Maica Domnului cu Pruncul, Îndrumătoare, Îndurerată, Dulce-Iubitoare sau Împărăţită, Iisus Hristos, Împărat sau cu viţa, Iisus şi Ioan copii, Sfânta Treime, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfinţii Ilie, Ioan Botezătorul, Trei Ierarhi, Nicolae, Haralambie, Gheorghe, Dimitrie şi Teodor, Sfintele Ana şi Paraschiva, Naşterea Domnului, Botezul şi Învierea au fost principalele teme ale iconografiei populare transilvănene. Autorii de icoane au fost şi preoţi dar şi ţărani, a căror viziune naivă, fără rigori anatomice sau de proporţionalitate, a creat o lume fascinantă în orizonturile ei compoziţionale şi cromatice. Culorile naturale au dat o dimensiune inegalabilă acestor creaţii plastice. Izvoadele perpetuau măcar în parte registrul canonic al reprezentării, dar aportul personal şi-a pus amprenta pe ceea ce putem numi diversitate în unitate. Limbajul plastic al icoanelor este naiv, e echivalentul folclorului. Dar câtă profunzime nu regăsim în naivitate, soră bună cu sinceritatea, atât în icoane, cât şi în folclor?! George Călinescu aprecia fără rezerve icoanele: „Icoanele pe glajă sunt foarte multe de o rară frumuseţe artistică, muzeele şi oamenii de gust le strâng cu grijă, istoricii le studiază”. Astăzi, se pictează foarte mult icoane, aparent într-o supraproducţie. Supraproducţia este însă doar acolo unde scade exigenţa, unde cantitatea confiscă orice participare afectivă, exclude orice emoţie, fie ea artistică, fie religioasă. Spuneam că Târgu-Mureşul poate fi considerat un centru contemporan pentru icoană, şi dacă forţăm puţin lucrurile, putem chiar admite că există o şcoală, cu sensuri noi, fireşte, de iconari. Un argument în acest sens este și Expoziția Județeană de Icoane și Pictură Religioasă, de la Galeria „Unirea”, unde au expus 25 de iconari, membri ai Asociației Artiștilor platici Mureș. Din păcate, într-un astfel de cadru, un pretins specialist în domeniu debitează enormități de genul „mahrama Veronicăi este prima icoană”, într-o gravă neînțelegere a minunii dumnezeiești/icoană. Aberațiile „de specialitate” se amplifică odată cu susținerea că icoanele au apărut pentru că credincioșii erau analfabeți.
Nicolae Băciuț