◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.07.2024

Opțiunea pentru esențializare și minimalism verslibristic. Gheorghe Florescu: „Pasăre cu gușa de aur”

Scriind nu chiar de mult despre volumul „Poeme La Curtea Regelui Nou” (Tipo Moldova, 2021), aminteam de studiul absolventului de Filozofie de la Universitatea din București, intitulat „Paradigma personalității (de la psihologism la metafizică)”, teza de doctorat (2006), și de culegerea de articole și recenzii „Între Scylla și Charibda” (2007), precizând de la bun început că dl Gheorghe Florescu (n. 13 septembrie 1952, Făurești, Vâlcea) se situează în planul unei lirici de meditație, supravegheată cartezian în ceea ce privește desenarea versului cu economie de mijloace artistice, poetul reținându-se, în registre minime, discrete, de la un verbiaj inutil, care ar dilua/ disipa concentrarea reflexivă a gândului trăit ori imaginat. Totul este exprimat lapidar ca în penultima piesă a volumului de față, „ecoul o sută optzeci și nouă”, așezată, cu semnificație votivă, pe coperta a IV-a: „Poezia/ nu are nevoie/ de cuvinte/ ea e respirația/ păsării cu gușa de aur/ pe care o simte/ numai poetul”. Acest vers ultim „numai poetul” ne amintește de poemul cu același titlu al adolescentului Eminescu (1869), de o metaforă-simbol analogă, de referențialitate orfică, din care cităm: „Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări.”  

Simbolistica „păsării” (de data asta, a celei „cu gușa de aur”, care ne trimite la „Măiastra” lui Brâncuși), întâlnită dintotdeauna în literatură și arte, este „a unui poet care își respectă vocația”, el însuși „poate fi – și este – pasărea «cu gușă de aur»”, cum apreciază într-un „Cuvânt de însoțire” cunoscutul critic literar Cornel Ungureanu.

Structurat triadic („Lăudat fie lăudătorul”, „Eu, Orfeu și Euridice” și „Ecouri”), volumul de poeme „Pasărea cu gușă de aur” are, în final, câteva pagini: „Despre autor” și „Bibliografie”, cuprinzând acele date biobibliografice necesare situării autorului într-un context actual și de valorizare a operei. Aflăm, astfel, că dl Gheorghe Florescu, poet și traducător, jurnalist și critic literar, a debutat în „Amfiteatru” și editorial în 1972 cu placheta „Glas în lumină” (Craiova, 1972), adică în urmă cu peste o jumătate de secol, fiind de timpuriu preocupat de „valoarea poetică – formă a valorii estetice (cu aplicații din poezia românească)”, cum sună titlul licenței sale în estetică, coordonată de Ion Ianoși. Și-a ales cariera didactică la Drobeta Turnu-Severin, loc de rezonanțe istorice și, desigur, cu bogată activitate cultura-literară (aici are prilejul unor „conversații pline de învățăminte” cu savantul Ștefan Odobleja, precursorul ciberneticii). Dl Gh. Florescu a condus, încă din anii liceului, publicații, înființând chiar edituri („Ticnic”), activând în redacția unor reviste literare și de cultură din Țara Severinului și Serbia („Școala Mehedințiului”, „Amfitrion”, „Caligraf”, „Logos”, „Tibiscus”), în prezent reluându-și funcția de redactor-șef la „Caligraful” de la Drobeta Turnu-Severin. Să observăm că mai există o revistă „Caligraf”, foarte bună, aflată sub egida USR (între cele 32 de reviste din lista aflată pe situl USR, între care se află și „Portal-MĂIASTRA” de la Tg.-Jiu), realizată la Alexandria, Teleorman (redactor șef: Florin Burtea, secretar de redacție: Stan V. Cristea), ambele găsindu-se în 2023 în al XXIII-lea an de apariție. Dar nu eu sunt chemat să observ că ar trebui dat pe antet un minim semn de distincție regională, înlăturând o anumită confuzie.

Dar mai bine să amintim volumele de poezii ale dlui Gh. Florescu, apărute după debutul editorial menționat deja: „Nimic mai frumos” (1998), „La braț cu Okeanos” (2000), „49” (2001), „Ecouri” (2002), „Omul din piramidă” (Ed. Eminescu, 2002), „Armura lui Ahile”, antologie prefațată de Mihai Cimpoi și postfațată de C. Cubleșan (2009), „Papagalul «Du-te-vino», versuri pentru copii (2020) „Poeme La Curtea Regelui Nou” (Tipo Moldova, 2021). Eseistul va publica note de lectură și comentarii pe varii teme, precum și lucrări despre „Personalitate și conștiință” (coautor cu Constantin Stanciu, 2014) și altele pe probleme de educație, psihologie, consonantism, spiritualitate etc. 

Despre creația sa poetică s-au pronunțat, pe lângă criticii amintiți deja, Ovidiu Ghidirmic, Ion Rotaru,  Ion Holban, Marian Barbu, Florian Copcea, Vasile Frăteanu, Gh. Chivu, Romulus Cojocaru, Menuț Maximilian, Dumitru Dem Ionașcu, Virgil Tătaru, Mircea Popescu, Nicolae Calomfirescu, Florentin Smarandache și alții. Pe aripioarele copertelor sunt reproduse citate din criticii Ion Holban („omul din Hiperboreea”), Constantin Cubleșan („poezie densă, condensată, cu o topică aforistică a verbului”),  Ovidiu Ghidirmic („poet matur”, „discurs poetic reflexiv”) și Mihai Cimpoi („formă și înțeles de parabolă”, univers poetic încă neexplorat”).

Ce aduce, însă, nou volumul „Pasăre cu gușa de aur” și în ce lapidarități expresive cristalizează discursul poetului la ora de față? Încă din „Lăudat fie lăudătorul”, poetul își scrutează „destinul meu de rătăcitor prin univers”, surprinzându-și „Vocea” interioară într-o împăcare cu sine, un pacifism  („măr al împăcării pașaport” – Metafizic) al celui conștient că, prin a sa „ars carminis”, a participat la „icoana luminii”, congener / consubstanțial cu „luminătorii” universului: „sunt fiu al constelației carminemi/ sunt locuitorul din antumales/ atât a mai rămas din mine/ cel care/ am fost cel mai lăudat din locul acesta”…

Un cumplit sentiment al „înstrăinării de mine însumi” (ca „planeta Pământ fără Soare”) este exprimat cu o tranzitivitate urgentă în poemul „Eu, cel înstrăinat de mine însumi”. Sesizându-și esențiale contradicții ale sufletului, poetul trăiește un sentiment de predestinare în imanent, sens în care se face auzită „Vocea” implacabilă, chestiune de vizionarism intrinsec, reflexiv, asumator: „sigur că pleoapele mele-s de vină/ ele sunt gardienii corupți/ ai luminii care își caută/ libertatea când Vocea/ rostește la nesfârșit/ antumales, antumales, antumales…” (Antumales). Mitologenul ne amintește de volumul „Cauze pierdute / Lost Causes” al Teresei Calderón comentat într-un „Prolog” de Floridor Pérez  (Santiago, Antumale, 1984) care vorbea de „ambiguitatea semnului lingvistic”, dar și de un vechi cuvânt dintr-o veche limbă, dravidiană (din sud-vestul Indiei), unde ar însemna „ploaie de lungă durată, neîncetată” (amtumales ~ antumales)…

O impresie de autumnalitate târzie este prezent, acest „ochi” al scrutării/ înțelegerii târzii îl fixează pe poetul „speriat/ de privirea privirii lui”: „acum este însoțitorul/ care mă veghează/ și mă conduce/ implacabil/ în conul său de umbră” („Ochi I”). Este vorba de o privire în transcendent, așa cum „zborul” îi încearcă tăriile abisale: „ochiul este izvorul privirii/ și ținta privirii/ așa cum zborul/ e fratele aerului” („Ochi II”). Simbolismul „luminii” exprimă o metaforă frecventă, mai ales în preajma cuvenitei „statui/ [care] resoarbe sinele spre sine// în geana zării de azur/ lumina e un abur pur”. Din „ecoul” „o sută șaptezeci și cinci” înțelegem o asumare sinestezică a Luminii: „Nu e himeră/ încercarea de a/ mirosi, pipăi, gusta/ Lumina.// De privit e greu.” (s.n., p. 105).

Intuiția unui univers „luminos” este percepută până și olfactiv: „miroase a lumină împrejur” (Peisaj). O senzație de insecuritate, de disconfort existențial, în acest secol al „asfaltului”, o avem exprimată în imaginea „crocodilului de asphalt” („Senzație cu aligator”), gândul ideal al poetului (excelsiorul său de transcendență și idealitate) fiind exprimat în frumosul poem „Mănăstirea Albastră”, celebrând vestita culoare de Voroneț a ctitoriei ștefaniene așezată „drept în centrul lumii!”: „Mănăstirea Albastră e rugăciunea/ noastră cea de toate zilele,/ unde luminații ne privesc în ochi/ de pe ziduri și din preajma lor./ Și eu, cu lumina ochilor mei/ îi caut aici pe luminații/ Sfinți.” Astfel de morigerații vizează nu numai „salvarea” neamului, dar și Planeta, care, „supărată pe noi/ ne dă bobârnace/ cutremure alunecări de teren/ avalanșe desprinderi de ghețuri/ secetă secetă secetă” („Avertisment”). Îndemn umanitarist de ecologism planetar prezent și în poemul „Un sunet cosmic de iubire”: „vino dar tu om al minciuni/ și-al adevărului deopotrivă/ să încercăm/ să ne salvăm planeta”.

„Și eu am fost, uneori, ticălos”, se mărturisește poetul, dar „eu, niciodată, niciodată/ cu fapta, cu gândul ori cuvântul/ nu mi-am trădat mama și patria;// prietenii, iubita, încrederea, poate…/ de aceea spun că am fost și eu ticălos, uneori.// Dar mama și patria, nu!/ Niciodată!” Dacă ne amintim că Titu Maiorescu considera imperativul sincerității drept condiție infailibilă pentru adevărata poezie, atunci dl Gh. Florescu îndeplinește acest deziderat literar-estetic cu prisosință. Cu această lipsă de vanitate, de trufie, de orgoliu lumesc, poetul se adresează Mucenicului balaurocton cu smerenie, dezarmant în umilitate-i, declarând că este gata să-l urmeze, fiind din „oastea” lui: „de ce sfinte Gheorghe ești încruntat/ când mă închin ție și mă rog?// spune-mi care sunt păcatele mele/ poate nu le știu/ spune-mi-le să mă pot ierta// vreau să rămân în oastea ta care/ totdeauna a fost și a mea.// lasă-mi numele/ pe care mi l-ai dăruit// și ajută-mă să fiu vrednic de el.” (Rugăciune).

Nostalgia unor origini mitice, de viziuni hiperboreene, protoistorice – complex tematic întâlnit și în volumele precedente, invocând nume ca „Okeanos”, „Ahile”, „omul din piramidă”, „La Curtea Regelui Nou” etc. – revine în ciclul ce angajează mai vizibil artele poetice „Eu, Orfeu și Euridice”: „Căutând-o pe Euridice/ am găsit capul lui Orfeu// Eu priveam lira lui pe boltă/ și o căutam pe Euridice/ (…)/ Cred că atunci când mă voi lepăda/ de povara trupului,/ atunci,/ abia atunci/ și eu, decapitalogatul,/ voi cânta,/ pe urmele lui Orfeu,/ propriul meu cântec.” („Eu, Orfeu și Euridice”).

Un plus de sensibilitate sentimental-contemplativă animă aceste poeme de dragoste, de un orfism apăsat, în care poetul are conștiința de a se regăsi în „graiul iubirii” pe care „îl rostim/ tu jane eu tarzan/ tu zeiță eu om” („Talk show sentimental”). Un întreg grupaj de poeme ale iubirii („sunt de tine bolnav iară”), cu accent pe unicitatea, farmecul și misterul eternului feminin fac deliciul acestui volum, precum un respiro în asaltul unor noi etheruri și abisuri, nu lipsit de ritmuri joculare, ludice: Vis romantic cu Luna, Și te privesc, Romanță-requiem, Tu rătăcești, Himera, Încep să fiu mucenic, Din buzele tale de miere, Dorință de fluture, Nostalgii de iarnă, Nostalgie, Calendar, Cântec… E vorba totodată și de un sentiment de pierdere „orfeică”, de o chemare din cețuri a ființei iubite, a Euridicei sale (chiar a „sufletului de mamă” – Himera), desigur o resurecție a fondului de sentimente, de afective apropieri: „tu rătăcești prin pădurile reci/ eu urlu ca un lup de dorul tău/ te simt ca o adiere că treci/ rămâi doar talisman la gâtul meu” („Tu rătăcești”).

În fine, al treilea ciclu, al „Ecourilor”, numerotate de la „o sută patruzeci și unu” la „o sută nouăzeci” (amintind de Psalmii lui David din „Sfânta Scriptură” diortorisită după Septuaginta), însumează micropoeme, texte minimaliste, încifrând stări, convingeri, trăiri și gânduri, unele revelatorii și de-a dreptul iluminatoare, niște străfulgerări cu aluzii biblice: „lumina” gustată de orb, „nunta, mirele și mireasa”, „Cartea”, „Salvatorul și Cartea de poeme”, „grădina Ghetsimani”, „Doamne,/ nu mă înstrăina de mine!” etc.

Desigur, aceste „ecouri” nu pot fi „psalmi”, ci doar „ecouri” la o tematică de sinteză, regăsind aici, in nuce, temele mai generale ale poeziei.

Iată și cum sună „ecoul o sută cincizeci și unu”, ca o mărturisire fierbinte pentru Oltenia andaluză, spațiu al natalității și trăirii sale: „Andaluzie de foc/ și Oltenie de jar!// trăiesc în două vieți/ deodată/ și cânt cu două voci/ același cântec mut”. Majoritatea mini-poemelor constituie mărturisiri, definiri,  atitudini și opțiuni ce implică „ego”-ul scriitoricesc:  „aș vrea să fiu/ inventatorul/ plânsului/ cu care/ nou-născutul/ devine/ primul poet/ post-modern/ al vremii sale” („ecoul o sută patruzeci și unu”).

Sau: „Unde te grăbești/ când nu te grăbești/ chemat la marea întrecere?” („ecoul o sută șaizeci și unu”); „golul plin/ sau plinul gol/ este ceea ce/ mă tot chinui/ să măsor” („ecoul o sută șaptezeci și patru”); „în constelația Carminemi -/ un alt Adam/ și o nouă Eva” („ecoul o sută șaptezeci și șase”).

Sau acest „psalm” spus din rărunchii ființei: „rugăciunea mea are efect/ dacă nu o spun prin cuvinte/ ci o simt prin încordarea/ ființei care încă/ mai sunt” („ecoul o sută șaptezeci și șapte”). Să reține și ultimul „ecou”, care încheie cartea, cu trimitere la o artă poetică, sugerând imaginea lui Amphion, constructorul Tebei, la al cărui cântec de liră pietrele se așezau singure la locul lor: „construia/ construia/ și-n urma lui/ se ridicase/ drumul/ pe care/ urma/ să pornească” („ecoul o sută nouăzeci”)

Și, încă o dată, ce poate fi Poezia decât „respirația/ păsării cu gușa de aur/ pe care o simte / numai poetul”…

 

 

Zenovie Cârlugea

 

Nb: Lansarea cărții „Pasăre cu gușă de aur” a avut loc pe 3 noiembrie 2023, de la ora 12.00, în sala de cenaclu din Piața Sfântul Gheorghe nr. 3, la Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România. Și pe 23 noiembrie 2023, la Muzeul Regiunii Porților de Fier, din Drobeta Turnu-Severin, împreună cu o altă carte apărută la Editura Eubeea din Timișoara (director Nina Ceranu): Doina Grigore –„Prin lume, cu sufletul busolă”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *